“lasă puțin cartea” îmi zicea
eram în lanul de maci
mâinile ei erau roșii de floare,
ucigașe, cursese timpul prin ele
nu-l mai căutam pe jos, nu mai avea rost
căzuse cu pagini desfăcute și petale uscate înăuntru
ca anticii când mor cu pene
doric, ionic și corintic

“am să plec departe” zicea.
cerul era ceva între tăcere și sud
cald cât pentru o îmbăiere
mi se părea că ne dezbrăcăm treptat pentru asta,
naufragiați în cele mai adânci puncte,
era de puncte pieptul ei și i se desfăcuse bluza
în ochiul meu, se desfăcuse și pieptul curgea în afară
peste mine, ca o culoare peste alta, înlocuind-o, și
răsuflam ușurat când mă mai găseam pe mine
prin mările ei

“la Paris poate, sau mai departe de atât”,
eram obosit și aș fi dormit bucuros aici,
dar erau maci cu cearcănele de semințe, se uitau la ea
picior de fată legănându-se ca un pendul ce își renegă ora
știam piciorul, îl studiasem din toate ipostazele
coborând treptele de tren, fugind în sus pe iarbă
de l-aș putea atinge, cu palma șerpuind prin flori
cu palma devenită felină, de-ar crește atingeri din maci
să mă camufleze...

“de ce nu zici nimic?”
am început să râd de ea
i-am dat cu macii în obraji sau poate
lanul devenise de obraji dintr-odată
râdea și ea și căzusem pe pământ
era drog pe jos printre noi, prin noi
vâsleam în el, intra în ființă
trântește potoape peste noi, Monet,
strigam disperați, ne înecam păcătoși,
fără lemn de arcă și pe pânze se inventa
acel roșu androgin de care se vorbește
în Cartea Facerii; cartea da, o scăpasem din mână
ea m-a rugat, o scăpasem ca s-o culegem din nou
de pe jos verset cu verset, zi a șaptea cu zi a șaptea,
adam cu evă, râdeam unul cu gura altuia,
tăceam fiecare cu gură proprie,
i-am ferecat buzele cu un deget, spunând
“de ce nu zic nimic? dar ce, tu zici ceva?”

sunt mulți maci în Provence
mulți maci, mulți, mulți
până la cer de mulți
mulți, mulți maci
mulți, mulți...
mulți
m
u
l
ț
i