“lasă puţin cartea” îmi zicea
eram în lanul de maci
mâinile ei erau roşii de floare,
ucigaşe, cursese timpul prin ele
nu-l mai căutam pe jos, nu mai avea rost
căzuse cu pagini desfăcute şi petale uscate înăuntru
ca anticii când mor cu pene
doric, ionic şi corintic

“am să plec departe” zicea.
cerul era ceva între tăcere şi sud
cald cât pentru o îmbăiere
mi se părea că ne dezbrăcăm treptat pentru asta,
naufragiaţi în cele mai adânci puncte,
era de puncte pieptul ei şi i se desfăcuse bluza
în ochiul meu, se desfăcuse şi pieptul curgea în afară
peste mine, ca o culoare peste alta, înlocuind-o, şi
răsuflam uşurat când mă mai găseam pe mine
prin mările ei

“la Paris poate, sau mai departe de atât”,
eram obosit şi aş fi dormit bucuros aici,
dar erau maci cu cearcănele de seminţe, se uitau la ea
picior de fată legănându-se ca un pendul ce îşi renegă ora
ştiam piciorul, îl studiasem din toate ipostazele
coborând treptele de tren, fugind în sus pe iarbă
de l-aş putea atinge, cu palma şerpuind prin flori
cu palma devenită felină, de-ar creşte atingeri din maci
să mă camufleze...

“de ce nu zici nimic?”
am început să râd de ea
i-am dat cu macii în obraji sau poate
lanul devenise de obraji dintr-odată
râdea şi ea şi căzusem pe pământ
era drog pe jos printre noi, prin noi
vâsleam în el, intra în fiinţă
trânteşte potoape peste noi, Monet,
strigam disperaţi, ne înecam păcătoşi,
fără lemn de arcă şi pe pânze se inventa
acel roşu androgin de care se vorbeşte
în Cartea Facerii; cartea da, o scăpasem din mână
ea m-a rugat, o scăpasem ca s-o culegem din nou
de pe jos verset cu verset, zi a şaptea cu zi a şaptea,
adam cu evă, râdeam unul cu gura altuia,
tăceam fiecare cu gură proprie,
i-am ferecat buzele cu un deget, spunând
“de ce nu zic nimic? dar ce, tu zici ceva?”

sunt mulţi maci în Provence
mulţi maci, mulţi, mulţi
până la cer de mulţi
mulţi, mulţi maci
mulţi, mulţi...
mulţi
m
u
l
ţ
i