Când se-nvinețește zarea
Și când frunze ruginesc,
Când se ofilește floarea,
Toate relele pornesc,
De te-apucă disperarea.

Ploi ce fac pământul tină,
Multe, reci și inumane,
Pentru toate e de vină,
Dar el cântă prin obloaane
Melodii din ocarină.

Mai apoi, când ploaia șade,
El se-apucă de suflat,
Până frunza, tristă, cade,
Și o ia la alergat,
Totul cam la zero grade.

La așa temperatură,
Ce-o aduce de la pol,
Florile-l privesc cu ură,
Că le-a prins cu trupul gol
Și le strică din alură.

Tot cu gânduri nepermise,
Prin grădină pune brume,
Scârțâind în porți deschise,
Treabă care-o face-anume,
Ca-n povești de toamnă scrise.

Este clar și toamna zice
Că nu s-au vorbit de fel,
Că el nu i-a fost complice,
C-a făcut tot ce-a vrut el,
Frumusețile să-i strice.

Dar, o cred pe jumătate,
Fiindcă toamna, e tot toamnă
Că de-i vorba de păcate,
S-o tratăm ca pe o doamnă
Și zâmbind să-i dăm dreptate