nu-mi place să stau pe întuneric
și nu o spun din complezență
îmi trebuie doar puțină lumină cât un bob de mazăre
să-mi devorez spațiul intim
cu urlete siberiene de malamut
să-ngenunchez în fața unei biserici imaginare
să strâng la piept aceeași icoană rece
înțepenit în hainele cu miros de ulei rânced
să-mi imaginez vacanțe exotice la St. Moritz
cum stau în capul patului cu baldachin
mestecând de zor caise confiate
și rememorez până la epuizare căcaturi existențiale
și trag adânc fumul în piept de parcă ar fi ultima țigară
a condamnatului în fața unui pluton dezorientat
un lan microscopic de maci ca o apropiere
ca o amintire ca o incizie în spatele casei
de unde răzbat sunete familiare chicote de râs
sunetele ca vibrații cu aripi între paranteze de aer
când te desparți de momentele casnice ale zilei
aceleași secunde trecute în vânt pe ceafa unui mânz sălbatic
trecut prin căușul palmelor ca un ceas de buzunar longiness
și ale cărui bătăi măsoară la nesfârșit bucuria de pe chipul tău