Din zorii zilei mele în lanul Tău m-am dus, culegător de spice, aşa cum Tu mi-ai spus.
Cântau secerătorii, eu îi urmam tăcut, sfios, şi singuratic, şi lăcrimând, ca Rut;
sfios, şi singuratic, şi lăcrimând, ca Rut.

Prin tot zăduful zilei, sub soarele arzând, cu fruntea aplecată, m-am ostenit tăcând,
dorind, când vine seara, să-Ţi pot aduce-n prag, c-o dragoste smerită, toţi snopii strânşi cu drag;
c-o dragoste smerită, toţi snopii strânşi cu drag.

Stăpâne, iată seara se-ntinde peste văi, pe rând se-ntorc Acasă toţi lucrătorii Tăi.
În urma tuturora, mă-ntorc şi eu tăcut, sfios, şi singuratic, şi lăcrimând, ca Rut;
sfios, şi singuratic, şi lăcrimând, ca Rut.

Mă ruşinez de rodul puţin agonisit, dar Tu cunoşti arşiţa prin care m-am trudit.
O, iată vine noaptea, Îţi cer un adăpost, s-adorm cu cei cu care la munca Ta am fost;
s-adorm cu cei cu care la munca Ta am fost.

Întinde-Ţi peste mine veşmântul Tău plăcut, la sfintele-Ţi picioare, s-adorm şi eu, ca Rut.
Iar Mâine Dimineaţă mă scoală fericit, să-ntâmpin Bucuria spre care-am suferit;
să-ntâmpin Bucuria spre care-am suferit!