Din oglindă un zâmbet fals se-arată.
Privirea pierdută,
Mă caută prin pâienjeniș de gănduri și fapte.
Lumina absurdă,
Îmi chinuie prezentul pustiit de târfa nopții.
Glorie apusă, un trup lasăt în voia sorții.
Pe râul alb glasul florilor mă poartă,
În pluta din petale moarte călătoresc
Urechile-mi sunt inundate de țipăt diavolesc.
E doar voința-mi trecută in erată.

În zori întunecate, final neprevăzut de râuri
Mireasma de cadavre se varsă-n delta disperării
Efort să dau al meu trecut uitării
Judecatorul câine mă aruncă-n apa mării.

Lovesc nisipul cu piciorul și mă trezesc.
În adâncimile abisale
Un grup de oameni venerează un chip neomenesc.
Ofrande îi sunt aduse pe pământ și-n apă
Din amintirile-mi terestre se adapă
Fără catarg, să trag la mal nu reușesc.

Răpus mă-ntind pe un covor de scoici,
Cu pieptul gol, călătorie lungă.
În suferință vreau să pier de alge sufocat
Meschina lume mă repugnă
Cu marea în zori m-am însurat.