Departe, în zenit
Un nor cărunt a poposit
Să-și stoarcă din podoaba greutății
O ploaie în lumina dimineții.

În față, o scăpărare-nlăcrimată
A soarelui, lumina trecătoare,
Departe, peste sute de ogoare,
Ce lasă lumea înghețată de o lumină orbitoare.

Un cintezoi răzleț la marginea pădurii,
Admiră, cu ochii fermecați,
Minunățiile vaste ale primăverii
Întinse pe provinciile naturii.

Un brad bătrân cu ramurile frânte,
Admiră răsăritul înghețat,
Falnic căpitan trecut prin numeroase lupte...

Dar fagii? Înalți și drepți,
Un simbol al copacilor deștepți,
Ce ocrotesc cu frunza lor pământul,
De mai demult decât poate percepe gândul.

Un stol de rândunele adormite
Străbat văzduhul primăverii, stăpânite,
De un impuls puternic,
Simbol al iubirii nesfârșite.