În prima zi cât l-am privit
N-am îndrăznit să-i spun,
Că se schimbase peste noapte
Din om într-un nebun.

În ochi i se citea amarul,
Știam, înțelegeam,
Mi-aș fi dorit să îl ajut
Și totuși, nu puteam.

Eram aproape, el departe,
De nici nu mă vedea,
Stătea pe scaun, la măsuță,
Exact în fața mea.

E clar că se gândea la ea,
Era pierdut în vise,
Un fluture strivit în grabă
De ușile închise.

Ea aștepta ca el să-i scrie,
Să-i spună în cuvinte,
Că tot ce-a fost nu s-a schimbat,
Că-i tot ca înainte.

N-am înțeles cum n-a putut
Să-i scrie o poezie,
Și enervat, m-a rupt pe mine,
O simplă coală de hârtie…