când coboram pe trepte mă-nfrigura un tremur
prin oasele fragile trecea un iz de ger
în timp ce tineri ochi-mi călătoreau spre cer
îndoliaţi de moartea speranţei ăstor vremuri


alai de preoţi tineri cântau la parastas
actoricesc dând faţă profanului de sacru
de parcă-n ţâţa Evei, deodată, lapte acru
ar izvorî, ca pruncii să-i fie fără glas

de peste tot vin zvonuri şi-o veste ce desfidă
puterea care-a toate şi-a tot este stăpână
ca la sfârşit de veacuri, de noi, să mai rămână
doar temple somptuoase de var şi cărămidă

statui fără trecuturi, filosofii anoste
bordeluri ridicate la rang de citadele
iar mai presus de toate, cu braţele-n atele
suntem noi, la grămadă, copii de bogdaproste

dacă-n noroi şi pietre va susura încet
chiar şi după potoape o linişte domoală
şi-un dangăt ca de clopot, bătrân de catedrală
vă va chema, să mergeţi!... e glas cald de poet