(şi tac
deşi sprânceana-mi bate
precum în turnul morţii ora
când pleci împărtăşit de toate
al nimănui şi-al tuturora)


mai cauţi, noaptea, ca nebunii
un fir de apă în deşert
o poartă care stă deschisă
şi dincolo de ea... un om
care-şi zideşte singur casa
iubindu-şi poamele din pom
deşi te-a exilat trecutul
într-un prezent aşa incert

în care urlă ziua lupii
hidos însângeraţi pe bot
tresalţi că nimeni nu se miră
despre nenaşterea de prunci
în care hău, în care apă
adâncă, vrei să te arunci
când dragostea nu-i nicăierea
şi tu o cauţi peste tot