Aceeași umbră pe pod e gata să mi se prăbușească în cap.
îmi tot repet că e doar umbră.
Muzică debilă pe care nu o pot opri din cântatul în capul meu,
chiar dacă opresc mp3-ul.
Din această poziție pe spate se văd doar tavanul pe care pulsează
o lumină ce apare și pleacă
și se văd încheieturi încleștate ce sparg spațiu sub pod în întuneric.
Mâinile mele ce alungă cu ochii închiși țânțari când îi simt,
chiar dacă ceea ce simt e atingerea de propriul meu corp.
Îmbrăcată în piele de găină mă deranjează totul
de parcă aș prevesti sfârșitul lumii.
Fiecare celulă a corpului meu e iritată până la o formă nearmonioasă
a tuturor sufletelor mele și ale acestei tăceri imposibile.
Vreau să-mi provoc insomnie și să petrec ore în aceste convulsii de nebunie,
pe care nu o am întrucât știu că-s nebună.
Cine m-a făcut să cred în existența acestei lumi?
Nu m-am culcat cu dragoste și nu mi-am urat noapte bună deja de-o veșnicie.