Am o tobă mică şi galbenă.
O tobă excelentă.
se bate singură şi ştie să cânte.

Ar fi fost mai potrivită şi mai sinceră
o inimă din plastic la scară redusă.

La maturitate ar fi depus
la rândul ei ouă de ciocolată
din care ar fi ieşit şi alte inimi.
Inimi negre.
Inimi verzi.
Inimi albe.
Inimi transparente
prin care să se vadă
sângele plin şi sângele gol.
Inimi cu vârful înflorit la lumină.

Numai inimile morţilor proaspeţi sunt roşii.


Şi eu urmărindu-mă în evoluţia culorilor.
Urmărindu-mă până pe asfaltul
în care se termină brusc noaptea,
apare lângă umbra mea urmărită,
umbra mea urmăritoare
şi tresar speriat.
Dar nu mă uit în spate,
tu nu poţi veni de acolo.
Şi toba se bate singură până se sparge,
anunţând momentul.