-I-
Epitaful celor antici.

Când venele noastre putrezi-vor stâlcite
În sloiuri de gheață ori talazuri pe mare,
Când oasele noastre vor licări în zare,
Când timpul mistui-va o suta palate...

Veți înțelege atunci, voi ce i-ați adormit
Pe Cei Vechi cu gând la zeul vostru,
Că lupii apără acum pământul nostru;
Vor purta tăblii de piatră, scris un mit.

Și treziți buimaci în nopțile de vară,
Vor aduce Iele ce suspină vântul,
Vor aduce luna și-n pădure cântul;
Hăitași ai unui vers în glas de fiară.

Iar cei corbi de respiră din legendă
Și beau seva vinului din palme,
Vor aprinde ruguri pe-a lor culme
Arzând spiritele voastre pradă.

-II-
Sub ochiul unui corb.

Sta’ scrise aceste’ de atunci în piatră de ruine arse
Și chiar sub osul încleștat ce cu tărie strânge
Tăișul picurat la decadență cu al sau sânge,
A răsărit grămada oaselor din moarte-ntoarse...

Acum aruncă scântei de fier aprins spre ‘nalt de lună
Zvâcnind înfiripate-n codru și-n tăcuta noapte,
Sărind reîntregite făr’ de carne la gâtul lumii toate;
În corn de vită o furtună cheamă corbii de-i adună.