Lipsită sunt de gânduri şi de teamă,
Cu rimele şi cu cartea, împreună,
Mi-s ochii-nvolburaţi, ah, ce furtună,
Mă-nfricoşez de propria-mi persoană!

Şi mi-e privirea-nfăţoşată-n ramă,
În Orizont, în limită, răsună
Lumina ce se-aşterne de pe lună;
Blândeţea ei m-atinge ca o rană.

Poveşti se-nvăluie-n durerea-mi,
Când fila albă îmi atinge-o mână,
Strecor în carte-o frunză de urzică;

Îmi simt iubirea-n depărtări, Chemarea-mi,
Ce-i aşternută-n Univers, ca-n Lână;
Cu cartea-n mână, nu-mi mai este frică...