Vino iubito!
să evadăm în ireal…
să fim cu capul în nori
zi și noapte,
să ne-aruncăm în visare
și să uităm de uitarea
ademenitoare...
să fugim de condamnare
evitând dualitatea competiției.

Să fugim iubito!
de divizarea tristă a realitati...
împreună să fugim și să uităm
de dependența de reguli…
agnostă rafuială a neputinței,
confuziune a nefericirii,
ideal al limitării.

Aruncă iubito!
gheara tăioasa a luciditații,
calcă roza putredă care și-a pierdut parfumul
născut dintr-o altruistă și un egoist,
adoptă incadescența și să bem vinul.

Haide iubito!
să pornim departe
să cautăm răsăritul
în noapte...
dincolo de zare.
Căci nu e iubire
în disperare...
de teama trecerilor,
nici în frica stolurilor
de clipe deșarte,
care nu-și mai găsesc "ziua"
dincolo de "noapte".
Și nici în reverberații
cu implicații
în "complicații".