Aș pune pe icoane toți sfinții care-au iubit,
ca un nebun eu v-aș spune o rugăciune,
aș pune soarta lumii pe-al mamei vis să stea,
iar brațele întinse s-aștepte un gând frumos.

Lacrimile din oceane sunt duse chiar la izvor,
mă simt prea împletit cu tristă mângâiere,
dar glasurile toate am vrut să le ascult
în căutări pierdute în balsamuri și tumult.

Am fost actorul poveștilor adevărate,
cu amintiri puse pe petale părăsite,
zorii obosiți i-am dat pe lacrimi rănite,
dar liniștea rece mă duce mereu spre iarnă.

Un taifun împrăștie tragedii tăcute
și-a răsturnat copacul pe care îl pictam,
atunci din zile am compus o simfonie
și am plâns mereu cu un surâs prefăcut.

Seara așteptând blândețea Dumnezeiască,
un crin luminat îmi apare în fereastră,
văd lumina care odihnește în cuvânt
și-nțeleg uitatele rime dintr-un vers alb.