Pentru Ingeborg Bachmann şi Paul Celan


uite, cum ne aparţinem şi după moarte:
alieno merge la Roma sila Paris
îşi aparţine sieşi nu-i nici bărbat nici femeie
vîrsta va fi stinsă în moartea îndepărtată ca noica tu
ca eu
numele

totul este bătut la sînge si nici unul
nu i-a iertat cuiva ceva
spus şi făcut:

un După-Aceea poartă înotătoare: sînt aripi?
unde ne prăbuşim iubito
duşmană-n cer
fără de corp în cerc?

Dacă o întorn
dublă în avînt şi salt
de cealaltă parte fata în spatele meu
în privirea-nturnată

te văd în sfîrşit
ghemuită în Nu
materie crucificată
cu capul-n jos.

vezi tu aşadar
cerul înşelarea
deasupra ta:
şi cazi în ciocănit.
s-a întîmplat în cele din urmă
moartea
şi nu în Nu doar gîndit

vama se deschide
tunelul şi la capăt
lumină/străpungerea
este o rimă: niciodată-n poem

la acel Bătrîn
ce te visează/se trezeşte
şi-ncepi apoi într-adevăr
albă
stinsă tabla creierul
şi chiar de la început

din nou