viorii mute i-a murit arcușul
ea strânge-n sine ploile ce-i cântă
în trup atât de-asurzitor
încât scripcarul
o mai aude noaptea suspinând

nu mai există o alta pe pământ
care să-și fi-ngropat
copilul în tăcere
plângând cu versuri de împerechere
de mii de ori același nume nerostit

ca ea nu știe nimeni să grăiască
oricât de mulți în versuri mi-ar doini
pătruns în pielea ei de lac
albastru
și cerul este dacă nu ar fi

orice-ar fi fost să fie pe pământ
cu mii de păsări mai înalt văzduhul
greu întuneric în auz aș fi avut
de n-ar fi strâns mijlocul ei
pe strune însuși duhul

de-aceea tace și suspină-n cui
neauzită altor inimi de ocară
ea știe că eternității n-o să moară
iubindu-mă cum însumi eu
nu m-am iubit

și nimănui nu vrea să cânte
numai mie
ca unui rege nici slăvit nici decăzut
vioara mea în tine-o poezie
și-a rupt arcușul său neînceput