În noapte-am vrut mereu să îmi găsesc iubirea,
Şi dimineaţa roadele să le stropesc cu lacrimi…
Dar seara-aş vrea să-mi ocrotesc dragostea,
Dragostea ce s-a ivit între-ale noastre inimi;

Ţin minte, o stea pe cer a luminat din prima clipă
Când m-ai privit în ochi şi zâmbetul când mi-ai răpit…
Atunci, chiar inima n-a mai bătut în tindă,
Ci soarele-a răsărit căci m-ai plăcut.

Apoi, când râul tinereţii ne-a spălat fruntile
Şi necazurile n-au încetat a ne privi,
Atunci în doi am călatorit pe apele vieţii,
Luptând cu apriga soartă ce ne-a-ntors carţile…

Ochii tăi şi inima mea au fost mereu un trup,
Lacrimile mele-supararea ta aceeaşi mare ce ne-a umezit sufletele,
Aceeaşi bucată din lună ce ne-a luminat chipurile,
Aceeaşi ploaie ce durerile ni le-a-ngropat în nisip…

Acum suntem veseli, trăim din fericirea noastră,
Zâmbim fiecărui trecător ce paşeşte pe cărarea albastră,
Cărare pietruită de două suflete mereu apropiate,
Cărarea destinului ce-amandoi am pavat-o cu nestemate!!!
15.05.2005
- Andrei Comăneşteanul -