Cîtã luptã e în frunzã, cîtã moarte e-n copac,
Uite cã se face noapte, mã consum ºi plîng ºi tac,
De-aº putea sã trec în toate, ca un abur vegetal,
Sã fiu creanga ce orneazã capul tînãrului cal.

Am fost om ºi sînt un numãr, de nici eu nu mã mai ºtiu,
De sînt plus sau de sînt minus, de sînt mort sau de sînt
viu,

Am intrat în socoteala nu ºtiu cãrui proiectant,
Care face mori de oase ce produc numai neant.

Foaie verde care cade, foaie verde care-a fost,
Eram om ºi sînt un numãr, fãrã nici un fel de rost,
Nu mã ºtiu pe mine însumi, nu mai ºtiu nimic, nimic,
ªi, probabil, asta-i soarta fiecãrui numãr mic.

Frunza cade în computer, noi cu ea cãdem ºi noi,
De la plus pînã la minus pleacã numere-n rãzboi,
Pleacã numere în moarte, pleacã moartea pe pãmînt,
Foaie verde frunzã moartã, foaie verde arbor frînt.

Am pretenþii numeroase, vreau sã fiu cine sînt eu
ªi mi-e bine, tot atîta cît mi-e rãu ºi cît mi-e greu,
Daþi-mi frunza, sã m-acopãr, creangã vie sã devin,
Agãþatã moale-n coama armãsarului divin.

Risipiþi-mi fostul nume, într-o urnã în mormînt,
Cine-am fost nu mai conteazã, nu conteazã cine sînt,
Elegia unui numãr, lîngã ruga unui pom,
E mai grea ca elegia, prin cuvînt, a unui om.

Foaie verde, foaie tristã, foaie numãr, foaie tot,
Pãdurarii trec pe-aicea ºi nimic nu mã socot,
Adunare ºi scãdere, înmulþiri ºi împãrþiri,
Obosite-mi sînt de-acestea nervii de nervuri subþiri.

Am sã plec, sã fiu podoabã, la o nuntã cu noroc,
Pînã cînd, uscat, voi trece în uitare ºi în foc.

"Criticului Eugen Simion, arhitect al noii generaþii
literare"
Vol. "Locuri comune"
Editura Albatros 1986