se strecoară prin frunze,
prin linişti,
prin înserări,
ca un trecut presărat
cu anotimpuri de cenuşă
ale unei ţigări în
descompunere.
mă cuprinde
fantoma nemuririi
prin greşeală,
lăsaţi-mă să omor blestemul acelui alter-ego
năruit
pentru a cincea oară,
lumina mijeşte din crepuscul,
iubirea mea primară
cu instincte de domnişoară târzie,
puncte de vedere ale pendulei negre sculptate în ceară,
când iubirea asta albastră mi-e seară,
îmi strâmb canin dinţii roşii de opal efervescent
care nu vreau (vrei, vor) să mai doară…

~ prin lumina sublimă a candelei,
legenda somnului,
Ea devine ea, tu eşti axioma,
iar ei spun că Ea (ea) e vie,
în timp ce-i privesc orb sicriul…
şi privirea pustie…