În liniştea de aur a serii, omul ară…
Şi plugul greu şi boii şi el, par jucării
De lemn pe şahul negru şi verde din câmpii:
Deasupra lor domneşte un cer de primăvară.

În brazda răsturnată, din care germinară
Atâtea azimi albe – dar pentru alţi copii,
Adânc înfige fierul, şi-n gânduri cenuşii
Se-opreşte, frânt în două de truda seculară.

Dar n-a văzut alături, tovarăşă mai mică,
Pe-o iarbă, cum îşi duce necazul o furnică,
Precum nici ea într-ânsul n-a bănuit un zeu.

Şi-acum când noaptea şterge furnică, om şi zare,
Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu
Ce ară, orb ca dânşii, întinsa înstelare.