mă tem să zgârii cu peniţa foaia
când ştiu c-atâtea critici mă aşteaptă,
mă dor şi lacrimile când văd cum totul moare
când peste tot mi se şopteşte doar "eroare"...

dar calc alene pe cărări pustii
crezând, cândva, că totul o sa fie bine,
încerc şi eu cu sufletul să trec prin poezii,
să pierd tristeţea ce o am cu mine...

iar de greşesc, pe cer i-o stea ce mă priveşte,
la ea mă rog de-am să gafez, să nu mă ierte,
şi să mă judece mai crunt decât pe alţii,
să-mi dea o lecţie din jocul minţii...

..........................................................

şi totul se petrece-n toiul nopţii,
când sufletu-mi şi-aşteaptă-n linişte prologul senţinţei.