Lumina lunii pline alunecă în casă.
Toţi înecaţii nopţii şi-nalţă în oglinzi
Ca-nape faţa albă şi iar la fund o lasă
Când, luna ca să iasă, obloanele le prinzi.

Şi iată-o şi mai albă, tiptil ca o pisică
Se suie pe burlane, pătrunde prin fereşti,
Sărută lung şi ochii închişi şi gura mică,
Şi cea mai tăinuită iubire n-o fereşti.

Dar părăsind oraşul, răzbate pe câmpie,
Se scutură deodată de praf să n-o mai văz,
Măsoară iepureşte păduri, livezi, moşie,
Ciulind urechi de raze prin verdele ovăz.