Din tren, în zori, vãd cerul ca o apã
Prea limpede cu scoica lunii-n fund.
Plopi înalþi la luminiºuri dau sã-ncapã:
Iscoade sunt ºi zãrile pãtrund.

Spre rãsãrit ard coifuri parcã-n parã,
Cu jar de aur suliþi se aprind;
De-acum gloata umbrei o sã piarã.
Arcaºii tainici arcurile-ºi prind.

Dar meri ºi peri ºi pruni de pe coline
Rãspund ºi ei, trãgând cu praf de flori,
ªi-n bâzâit de gloanþe de albine,
Desfãºurã un lanþ de trãgãtori.

Podgoria-i toatã nouri de ºrapnele
Încremenite-n aer de Prier.
De raze fugãrite rândunele
În escadrile rãzleþite pier.

E soarele biruitor. Cireºii
Au ridicat, învinºi, steag alb în vânt.
Livezile îºi numãrã plãieºii.
Un cuc dicteazã pacea pe pãmânt…

Luminã pretutindeni! Primãvarã
ªi verde proaspãt ca un suflet nou
ªi mieii albi ca merii albi din þarã
ªi pacea-n gânduri vechi ºi-n graiul nou.

ªi sus, pe zarea vremii, ca o dungã
De mãri albastre cu sclipiri de nea,
Bucegii neclintiþi, pe când se-alungã
ªi tren ºi primãveri ºi viaþa mea.