Nu-i om să nu se fi lovit și carnea rău să-l doară,
Sau și-a rupt mână ori picior căzând de pe vreo scară,
Ori s-a tăiat cu vreun cuțit, durerea nemiloasă
Parcă-n ficat i s-a oprit și nu mai vrea să iasă.

Focul arzând să te atingă sau plita care frige,
O usturime vei simți în creier cum se-nfige.
Sub unghie să-ți intre brusc o așchie măruntă,
Scrâșnești din dinți cutremurat de o durere cruntă.

Pe trupul tău orice durere, mai mică sau mai mare
Poate-a lăsat o cicatrice, dar semnul nu mai doare.
Și n-o să doară niciodată doar dacă-ți amintești,
Și trupul tăbăcit de ani, te face să zâmbești.

Dar o durere-ngrozitoare se-nfige ca o coasă
În suflet sufocându-te ca moartea nemiloasă.
Și nu va curge strop de sânge, nici semn nu va rămâne,
Dar e-o durere-atât de crudă și inima-ți răpune.

Și glonțul se oprește-n piept, și chiar săgeți o mie.
Biciul plesnească fără milă! Cresteze-n carne vie!
Nu vor pătrunde pân’ la suflet, el stă ascuns, cuminte,
Și-l pot ucide parcă-n glumă, doar câteva cuvinte.

Pentru că vorba-i ca o piatră ce o arunci în mare.
Plesnesc cuvintele ca biciul și Doamne, cât mai doare!
În suflet…care-n agonie…îl simți cum ți se stinge,
Cuvinte crude l-au ucis și inima îl plânge…