Deci versul meu legat în largi turbane
De lãnci zbîrlit, ca þeasta unei cegi,
Cu albele-i prãpãstii şi capcane
De munte-opioman, nu-l înþelegi !

L-am scris, e drept, cînd ochii mei vãzurã
Rusalca unui iezer scandinav,
Eşti însã : ritm, vigoare şi mãsurã,
Suavii Francii duhul tãu e sclav.

Încît, înadunate, calme linii
Încerc sã prind filonul scump, nativ,
Privirea grea ce delegai grãdinii
şi chipul tãu în noapte, sub masiv.

Era leirea sutei optsprezece
Cu-abia gînditul arc al buzei tors,
Cu genele strãvechi în care zace
Un codru-adînc de farmec dureros.

Din goarne palide, tîrzii, cocoşul
Herald al lepãdãrii a sunat ;
Frunzişul desei nopþi cãzu sub roşul
De suliţi… chipul tãu e desenat.