Abisul eternității îmi spunea să cred,
gândurile le-am scos dintr-un dialog șubred,
ne vedeam doruri opuse pe două maluri
și peste lac ne trimiteam cuvinte-valuri.

O vară am dansat crezând că suntem frunze,
livada înflorită era plină de muze,
pe norii tăi plângeau dorințele pribege
și-o mistică tăcere spre a le-nțelege.

Vorbele, petale-n vânt, ne-au dat o vijelie
adormită pe un arcuș pus pe-o poezie,
seara într-un muzeu de iubire ne-am ascuns
și-o insulă într-un balsam de tei am ajuns.

Azi am seninul cerului din surâsul tău
poposit pe albe ramuri ce le-am vrut mereu,
taifunul serenadei ne-a dat albul lunii
și-o fată morgană de care-au râs nebunii.

Am strâns cu tine șoapte doar într-o odaie,
prinse în liniștea apusă după ploaie
și ești sublimă ca vraja unui stol de vrăbii,
iar privirile noastre nu mai au corăbii.