E pomul cel mai vechi de-aici, crescut
Din sâmburul ce, poate (cine ştie?),
Vreun trecător l-a lepădat în lut,
Ori l-a adus în plisc vreo ciocârlie.

Pe coaja aspră are negre răni,
Cai albi, germani, l-au ros cândva, de foame
Şi totuşi el mai dăruie pomeni
În orice an, de sclipitoare poame.

Crengi răsucite-şi clatină la vânt,
Înalt, cu coaja arsă, bătrânească,
Mai poate el s-adune din pământ
Puterea care-l face să rodească.

La poala lui e-un cimitir german.
Copii voioşi, cu cuşme şi sumane,
Se joacă de-a căluţul năzdrăvan,
Zburdând printre mormintele germane.

Se miră: ieri era cireşul gol,
Sclipind ca tuciul în apus de soare,
Şi-ast-noapte-a căpătat un rotocol
Tremurător, de argintie floare.