Alergând după fericire…



Eram singură într-o zi,
Gazdă-mi era sufletul,
Prietenă îmi era durerea…
Priveam într-un colț îndepărtat al camerei…
Deodată dintr-o undă de speranță,
Rămasă vag în inima mea,
Răsare călăuza noastră a tuturor…
Credința…
Cineva de acolo de sus îmi ia o lacrimă
Și o strânge între brațele tăcerii,
Și se aude ca dintr-o cascadă a nemuririi…
Un glas…
Îmi ascultă bătăile ființei si-mi spune:
De ce alergi după fericire?
De ce alergi după nemurire?
De ce toate astea când le ai atât de aproape?
Cu frică și emoție răspund:
Unde este fericirea?
De ce nu o pot vedea?
Vocea tremurând de furie-mi spune:
Fericirea nu o poți vedea, o poți simți însă…
Și-ți poți face din ea
O coroană pe care să o presari pe rănile din lăuntrul tău…
Încetează să mai alergi după fericire,
Las-o pe ea să vină la tine…