poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 9573 .



Burta instelata
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Mihail__Galatanu ]

2005-01-08  |     |  Înscris în bibliotecă de angela furtuna



Burta înstelată

MIHAIL GALATANU
(Poeme
Cules 20 iulie 2003)



Interiorul mamei mele


1.NAVIGAM DUPÃ DULCI OVULE
(O a doua natură)


Mobilasem interiorul mamei mele
Cu cele mai frumoase iluzii din lume.
Pusesem flori agățătoare,
să semene interiorul cu natura,
cu pajiști minunate, pline de ponoare.

Să creez înăuntru o a doua natură,
Natura mea și numai a mea, cea de uz intern,
așa cum poți întîlni doar în cărți.


Întinsesem, ba nu, chiar lipisem, o-ho,
peste burta mamei mele hărți
și mă credeamtot timpul thor heyerdal, mercator și sir walter raleigh,
strînși sub aceeași piele.

Navigam după dulci ovule sîngerînde,
Ca vechii fenicieni după stele.

2. LEGEA MORALÃ ÎN NOI

Burta mamii mele era universul
și de un al doilea nu aveam nici o nevoie.
Și nici nu mă gîndisem niciodată să spun:
“bolta cea înstelată”. Ci, dimpotrivă,
“burta înstelată”.
(Cred că și cei dintîi călători numiseră cerul gîndindu-se la mama lor, la viziunea lor de început.) Cînd au deschis ochii, aceia cu siguranță au văzut deasupra lor un clopot vast, al mamii lor.
De asta au și zis:
Legea morală în noi și, deasupra, burta înstelată.

*
3.

Și chiar dacă nu ar fi avut stele burta mamii mele,
m-aș fi dus și aș fi cules io ceva, aș fi pus ceva acolo, care să semene cu stelele,
să strălucească.
Nu știu ce, un granat, un topaz, o piatră prețioasă.

*


4.

MAMA MEA A FOST LUMEA

Asta e lumea mea, mi-am spus.
Și, de aceea, ceea ce e jos aidoma-i cu ceea ce e sus.
Eu sînt, cum zice poetul.
Eu sînt.
Eu sînt nenăscutul ce singur pe moartea lui și pe mama lui o latră.
Și care latră stelele dintîi
din el
și din mama lui.
Mama mea a fost lumea.
Și asta n-o pot uita.

5.
LA ÎNCEPUT
( VOCE ȘI JALE S-AUDE DIN RAMA)

Mama mea a fost lumea. La început.
Și tot ce mi-aș putea aminti și tot ce-aș putea uita.

Mai departe de atît, tot ce mi-aș putea aminti ar fi cerul,
Lumile din care am venit, din care sufletul meu a coborît să locuiască-n mama mea. Păcatul originar e c-am fost smuls din mama. Hei, voi, psihiatrilor, hei, voi shrinkilor idioți, nu vă mai pierdeți timpul degeaba, acum am să vă spun tot: prima mea drama s-a întîmplat cînd am fost azvîrlit, prin catapulta nașterii mele, din mama.
Voce și jale s-aude din Rama.

EU NU MÃ MAI NASC AZI

Înlăuntrul ei am pus tablouri peste tot,
tablouri cu lumea. I-am agățat pe pereții roșii,
pereți purpurii, pereți fierbinți, pereți aburiți,
pereți pulsînd, pereți de veci,
pereți de carne și sînge, adică de ceea ce numim generic țesuturi
1 așa se ține carnea:
stăm la gherghef, se țese carnea,
stăm la război, mergem la război, batem război,
se țese carnea,
fir cu fir,
minut cu minut,
ca-n transmisiunile sportive.


Înlăuntrul ei am vrut să facem frumos,
să facem mai frumos,
să facem proiecții
-așa că am adus acolo înăuntru retroproiectorul (nici nu știi cum
l-am băgat)
și am încercat să retroproiectăm lumea dinăuntru.
Ne-am amuzat și-am rîs și-am fost în voie bună,
Vorbind cîte-n stele și-n lună.

*
La ea înăuntru,
Lumea era mult mai frumoasă.
La ea înăuntru,
Lumea era aproape minunată,
aproape paradis,
aproape locuibilă,
aproape suportabilă,
aproape deschizibilă spre venele noastre.
Era aproape de nespînzurat în ea,
Aproape de neluat viața,
Dacă viața asta era, totuși, cu adevărat a ta.

Era aproape bine,
aproape mirabil,
aproape respirabilă lumea, prin toți porii,
așa cum ea e prin toți nurii,
așa cum cerul prin toți norii.

Inima acolo putea să bată liniștit,
Cu tandrețe.
Moartea ți-ar fi închis ochii, bătrîn, pecetluindu-i,
sărutîndu-i cu multă tandrețe.
Tu te-ai fi învățat, încet-încet, cu viața.
Viața însăși ar fi dat să te învețe.

Nu aruncat,
Nu expulzat,
Nu dinamitat,
Nu explodat.

Nu dat afară ca o măsea stricată,
Nu concediat ca dintr-un serviciu
Expirat
Un produs care a îmbătrînit, s-a epuizat.
Nu scuipat printre dinții cariați ai uterului,
Nu vomitat.

Și atunci am deschis larg ochii, speriat de-a binelea, transpirat.
2 Eu nu mă mai nasc azi, mamă - am strigat.


NOI AVENTURI ALE ÎNCREÃRII MELE

Dacă nu mă năștea,
Mama mea nu mai suferea.

Da’ așa a suferit, a trebuit să sufere, sărăcuța, toată viața
de avort continuu.
Și după ce a născut, tot avea sindromul nașterii mele.
Sindromul nașterii mele în fiecare clipă.
Și toată viața ei, toate zilele ei, cîte au fost date de la dumnezeu,
ea a suferit de un gol în burtă.

De un gol proeminent, adînc, un gol cu mîinile și picioarele strînse la piept, acolo unde eram eu. Un gol cu ochii lipiți,
Solzuiți.
Ca niște solzi de argint,
în spatele cărora mici insecte ale vederii, cu chitină cornoasă,
se pregăteau să se zbată toată viața.

Un gol pleșuv,
Deasupra căruai va crește părul,
Iar părul a început, la mine, să crească încă din burta mamii
3 și burta mamii se umpluse de părul meu auriu,
căzînd în volute.

Părul meu ieșise din mama la un moment dat
și se întindea în lume,
să o cucerească.

Era un fel de nou Alicsandru Macedon.

Părul meu se revărsa
și inunda lumea
și toată lumea se trezea că mîngîie, aproape involuntar,
părul meu.
Ca pe o amuletă.
Ca pe un port-bonheur.

Părul meu intrase pe lume înaintea nașterii mele
și zgîlțîia lumile.
și tremura stelele.

Părul meu iubea fetele în somn
și le învelea
și le legăna,
gungurindu-le,
luri-lu,
lori-la.
Lorelei, inima.
Lorelei, inima mea.
Lolita-Lorelei, într-un singur personaj, sărută-mă
Cu numele tău
Peste părul meu.



Părul meu reinventase lumea:
și era mai frumoasă
și era mai curată
și mai castă
și lumea mea cînta
încontinuu cînta
imn de slavă
către Dumnezeu din slava Sa.

VERNISAJUL PERPETUU

Acolo am făcut primul puzzle,
Cu ovule mici ca mine, cu mine odată.

M-am jucat de-a imaginea perfectă,
Iconul favorit.

|n burta mamei mele n-a fost nici un conciliu de la Niceea.
|n burta mamei mele, schisma nu s-a întîmplat niciodată.
Așa că io sunt, oricît v-ar mira, ortodox și catolic în același timp,
Protestant, anglican, adventist, mormon și baaptist la un loc.
Am iubit foarte mult icoanele
și nimeni n-a fost împotriva lor,
ele n-au fost arse în piețele publice, ci
cu gingășie am împodobit io
burta mamei mele numai și numai cu icoane, vechi, scumpe, scorojite, din romantism am umplut
burta mamei mele cu așa-ceva.

Era un vernisaj perpetuu
De icoane de tot felul: care mai de care, pe sticlă,
Pe lemn, pe pînză, pe hîrtie
și nu în ultimul rînd pe carne,
pe burtă, pe țesuturi,
pe os,
icoane vii, viinde,
icoane pulsînde.

Icoane roșii, viscerale,
Icoane congestionate,
Icoane domoale.

Icoane sidefii,
Icoane mondene,
Toate și numa’ doar cu maria & pruncu’,
Acoperit doar de gene.

Genele Fecioarei curgeau
Pînă jos și îl copereau,
îl protejau de orice păcat,
de orice întrupare.

|l protejau pînă și de naaaaștere,
în lumile noastre atît de jos,
atît de barbare.

Genele Fecioarei se împleteau
și formau șuvițe
se împleteau cu părul capului Lui,
în codițe
& mlădițe.
|n burguri, străzi și ulițe.

Ce frumoasă era lumea,
Așa împletită
Din două feluri de păr
Ca din orbită și orbită,
Pe dinăuntru de burtă,
Ca o iurtă.

Și-așa înțelegeai ușor
că lumea de afară nu va fi niciodată
la fel de frumoasă ca lumea din burtă.

Și coada împletită curgea
în puritatea sa,
ca un pîrîu de zăr,
ca o cunună cu floricele mici și de mă,
scuturate peste moartea mea.


LUMEA SE DESIGILA
(Retroproiecție)

Din vreme în vreme, prietenii mei, cînd li se făcea amarnic de dor de mine,
puneau cîte un film. Pe DVD. Aveam o enciclopedie întreagă,
Cu astre minunate și, deopotrivă, fioroase,
Cu soarele de la miezul nopții și luna neagră.

Aveam un retroproiector
și, pe role, toată lumea se bobina
și, deopotrivă, istoria lumii,
viața mea.

Căcim viața mea era doar istoria lumii
și nimic altceva.

Eu nu eram un prunc,
Ci o lume întreagă.
Mă nășteam în fiecare minut, din toate pozițiile, răpăind ca o mitralieră,
Din toate pîntecele,
Din toate acele locuri de plăcere pline acum de sînge
și acum icnind de durere.
Eu însumi plin de sînge
și de bale,
de limfă,
de foale.

Mă nășteam din mai multe mame, din toate mamele deodată,
Răcnind
și lumina îmi desfeciorea retina
și primul strigăt din pieptul meu se auzea.
Și lumea se desigila.
Lumea, iarăși, se desigila.

*
(|mpărtășanie. Primul aer)

Primul aer îmi intra în piept
și eul îl trăgeam adînc, ca pe o havană,
ca pe urmă să îl dau afară,
să îl scuip,
primul aer al lumii acesteia,
primul aer al acestei lumi atît de barbară.

Buzele mele erau, oho, sîngerînde,
Ca la cirotici,
Crăpate,
Gura mea roșie ca o rană,
Prin care lumea iarăși suferea.

Pizda mamei mele iarăși afară mă arunca,
O, ca o arbaletă,
Ca o balestră,
Mă bascula.

Degetele mele învățau să se miște,
Să apuce,
să iubească,
Să ducă la gură
Pîine și pască.
Pîine, vin și pască.

STUDENT LA MECANICILE CORPULUI TÃU

Prima mea dragoste s-a întîmplat acolo. M-am îndrăgostit
de pereții vii, transpirați, ai închisorii mele. Dar ce închisoare delicioasă! Așa am putut învăța nemijlocit anatomia, numai privind cum se mișcă grupurile de mușchi în lucrare, grupuri-piston, grupuri bielă-manivelă. Așa am învățat prima dată despre acționările hidraulice ale sîngelui pompat în mușchi, despre contracțiile și destinderile fibrelor. Eram un student bun la mecanica amoroasă a corpului, a corpurilor. Asta era, după mine, știința cea mai savuroasă. Știința aplicată științei dezmembrării membrelor, facsimilării fasciculelor de mușchi. Fascii și fascii, fascism al corpului, acolo unde toate fasciile sînt sublime și nevinovate. Acum știu d ece nu avem voie să ne îndrăgostim de însăși mama noastră. Pentru că nu ne-am putea stăpîni inima, care s-ar privi în oglindă.
Ar privi alți peștișori mici, de aur, înnotînd,
în alte brațe îndrăgostite.
Ichtios, ichtios,
Sînt printre cei pe care Domnul i-a ales!
Sînt peștele sculptat
la intrări de peșteri
pe unde-și duc berberii zilele.
Și ea e doar Fatima noastră
care ne face cu ochiul din peșteri,
din caverne.
E Yama.
Și Kama.
E sama
Care ne știe de-o seamă.
Și noi de-aia stăm și de nimic altceva nu sîntem buni decît
să bem prin taverne:
ca să ne amintim, pentru o clipă, clipele în care am stat în mama.

*


(O, nu mă înjurați de mama!)

O, nu mă înjurați de mama,
Nici măcar nu glumiți cu aceasta,
Căci vorba voastră mă trimite înapoi,
Fără, măcar, să-mi dau seama.

Cum îmi spuneți acele vorbe de ocară,
Eu m-am și dus înapoi,
înapoi și în burtă, gata să trec iarăși vama
4 sudalma voastră instantaneu acolo mă cară.

Gata mă fac mic,
Gata îmi bag iarăși degetul în gură și ca pe-un sîn mi ți-l sug,
Părul meu se rărește și începe să-mi cadă,
Gingiile mele rămîn fără dinți.

Pielea mea se face iarăși roză
și neînchipuit de fină și de curată,
că poate fi, lesne, ulcerată.
Fac iarăși cute și arsuri
și nu mai sînt în stare să înghit hrana
și rană din fața mea se face rana.

Sînt iarăși embrion. Ovul înotînd într-o mare fericită.
Spion al spermei tatălui meu. Și, în curînd,
Am să încremenesc într-o pepită.

LA PERFUZIA

(Fîntîna Perfuziei)

Bolnavii dădeau noroc cu perfuziile
și spunea cîrciumii, care era în burta mamei mele,
“LA PERFUZIA”.
Mama din milă îi primise acolo, îi aciuase –
erau cu toții sans-abrit.
Îi ospătase.
Era un fel de azil al tuturor celor asemeni mie,
Al tuturor nenăscuților
5 mama tocmai de asta se îndurase să-i primească aici, pentru că toți semănau cu mine, toți erau eu, toți eram eu, la diferite vîrste, eu cu mustață și sabie, la cavalerie, eu mic și tuns proaspăt, gata să merg la școală, eu ras proaspăt funcționar,
eu aventurier în Anzii Cordilieri,
eu marinar.
De fapt, în LA PERFUZIA
mă întîneam doar eu cu mine însumi,
era o bună cîrciumă de a mă întîlni
singur, necăsătorit, douăzeci și opt de ani, încă brunet, ochi negri
cu
treizeci șase de ani, căsătorit, copil, grizonat.
Viața mea se împletea
Cu mai multe vieți virtuale,
Tot ale mele,
Mai amare, mai jucăușe,
Mai eremite, mai venale.

Viața mea se topea după mine.
De fapt, viața mea
Se nutrea ea însăși dintr-o perfuzie,
Eram veșnic perfuzionat,
cum era altul veșnic iluzionat.
Ce perfuzie e viața, spuneam,
însăși fîntîna perfuziei,
din care sorbeam
și întineream,
chiar burta mamei mele era perfuzia,
chiar limfa
și lichidul amniotic,
6 otic
7 otic!
(Spunea ecoul).
Fîntîna lehuziei,
Pentru mama mea,
Așa ecoul mai spunea. Mama mea trăise o lehuzie de peste patruzeci de ani, cu mine, după mine, de aceea nici n-a mai putut să mai aibă alt copil, de aceea nici n-a mai putut să cunoască alt bărbat. Eu sînt, Doamne, prin Voia Ta, facă-se, pururi, Doamne,
Singurul bărbat pe care mama mea l-a cunoscut cu adevărat.

Zilnic mă gîndesc la asta.
Mama mea nu m-a născut prunc, ci direct bărbat,
Să mă poată iubi la maturitate,
La maternitate,
Să se bucure de părul meu deja lung și buclat,
De ochii mei tăciunii,
De firea mea aspră și șfichiuitoare,
de rus ne-nțărcat.

BIBLIOTECA DE OVULE

Cea mai frumoasă bibliotecă
Acolo era.
Cea mai minunată bibliotecă a lumii. O bibliotecă de ovule, în care
Puteai citi, genă cu genă, tot viitorul lumii, toate spițele,
Așa cum numai în scotul strămoșului nostru Iafet
Ai fi putut citi toate semințiile.
Pagină cu pagină aș fi dat fiecare generație.
Fiecare accident genetic
Sau destinal
Fiecare ochi căruia îi slăbește, după o vreme, vederea,
Fiecare luxație.
Fiecare gungurit de prunc,
Fiecare gură către sîn întinsă.
Fiecare sărut melifer,
Fiecare mușcătură lisă.

Viața mea însăși era
Un șir de ovule întinse pe ață.
Viața mea ruptă din viață.
Viața mea, ruptă de viață.
Minunate rîuri aurii de testosteron și foliculină
Spre mine curgeau.
Feromoni. Căci o fiară eram,
Fiară tînără, cu dinți fragezi.
Care tînjea să trăiască.

*

O fiară care hohotea de rîs,
Care se împărtășea cu vin și cu pască.
Eram o fiară blîndă&delicioasă.
Fiară candidă, adolescentă,
Care capul pe umărul tău și-l lăsa.
Melancolică și pe jumătate ademenită.
Tu erai Sulamita din Mahanaim,
Trupul tău era ca finicul,
Sînii tăi din boabe de strugur întocmiți.
Și în finic mă suiam
și cu vinul strugurilor mă îmbătam
și acolo, pe coapsa ta, ca pe o stîncă la soare, cu o sticlă de bere, la soare, adormeam.
Și somnul de veci îl dormeam.

Pe sînul tău, somnul de veci era mai dulce.
Cuce, neculce, cel ce
Eram
Ce pe tine capul meu răzimam.

Tu erai Sulamita,
Care viața datu-mi-t-a.
Într-o bibliotecă de ovule să stau
și viața ta s-o ghicesc.
Să învăț graiul fiarelor de la pubisurile tale etajate,
Răftuite,
Suprapuse,
Superioare,
De la organele tale interne
și de la gurguiele tale să înăț graiul păsăresc
& îngeresc.

Atunci în tine aș sta ca în codru.
Ca pe o pajiște pe care se întinde viața mea.
Și viața mea, strînsă ghem,
între coapsele tale
mă aștepta.

PRIZONIERUL UNEI BULE

Prima oară eu m-am născut înăuntru.
M-am născut în burta mamei mele, căci, cu adevărat, aceea
E prima naștere. Prima naștere de care ai parte.
Ochiii mi s-au dezlipit de solzii amniotici, care au căzut
de pe ei, răzuiți de-o rașchetă nevăzută.
Și am văzut! Pentru prima oară am văzut.
Ochii mei eraau mari și larg deschiși
Către lumea lichidă dinăuntru. De atunci n-am mai putut niciodată să-mi mai închipui atît de bine lumea. Eram ca un bătrînel, un pustnic, în singura lui locuință, într-o garsonieră strîmtă, în care, dacă își uită sau își pierde ochelarii, se lovește de mobile. Eram
Prizonierul unei bule, o bulă de șampanie veche, nobilă, în măruntaiele unui castel din evul mediu.
Șampania curgea pe mine, mă spăla, mă inunda.
Bula plutea cu tot cu mine prin lume, se plimba cu mine înăuntru.
Eram o pară conservată într-o sticlă, dormind un somn vegetal.
Pieile cădeau de pe mine,
Pielița se dezghioca ușor, lăsînd în urmă straturi opaline.
O pară somnoroasă, dormind în burta unei fecioare,
Oh, asta am să fiu pîn’am să mor.

CAPÃTUL LUMII MELE

Pe mama o iubeam pe molecule.
O iubeam subatomic, pe particule, pe țesuturi, pe fascii musculare, pe mici aglutinări adipoase, pe grupe de mușchi. Prapurul era ptolemeicul lințoliu al lumii mele. Prapurul era capătul lumii și marginea universului.
Și universul era rotund, așa cum numai o burtă de fecioară
poate fi, curba perfectă,
curbura perfectă a lumii,
cum numai o burtă de mamă poate fi.

ORA DE LEVITAT

Mama mea era cea mai bună dintre toate lumile posibile
8 și eu trăiam în ea.
9 Afară nu poate fi decît lumea deafară
10 |n exterior nu poate fi decît lumea exterioară,
11 lumea cea mai rea cu putință.


*

Cînd am să mor, am să intru din nou
în burta mamii mele. |n tumul. Și mama, ca pe-o mumie, o să mă înfașe. Voi fi o mumie peruană, pelviană, înfășată cu lacrimile și cu balele ei, cu limfa ei cea dintru început,
monstruoasă.
Acolo va fi un mausoleu. Burta ei va fi o mașină de mare viteză, o chiulasă. Io voi fi monstrul dinăuntru
Răcnind către lumea asta urîcioasă.
Mama o să mă înfășeze iar prunc
și o să mă legene
și o să mă aducă acasă.

VOI FI MORTUL-COPIL

Cîntec de leagăn îmi va cînta
și din nou mă va iubi, mă va săruta.
Voi fi mortul-copil,
Mortul-prunc, gungurind cu degetele în gură.
Mortul-alăptat, surîzînd.
Mortul nou-născut, făr de dinți și păr
Născut din morții mei părinți.
Din spută. Din iubire. Și din ură.

*

O, fericit voi fi
Să fiu înmormîntat
în lacrimile mamii mele.
Mortul sugînd la sînul ei
și împletindu-i, în jurul degețelelor ei, părul ei numai inele.

La sînul ei moartea va însemna pe jumătate fericire,
Cel puțin pe jumătate fericire.
Voi uita știința vorbitului
și chiar mersul de-a bușilea îl voi uita.
Voi intra iarăși în burtă,
voi trage,
voi suge
lichidul amniotic înapoi cu o seringă
12 și voi pecetlui burta sa.
Și voi uita.



*

Iată un bun motiv pentru a fi fericit: mereu mama ta te așteaptă,
cînd n-ai să mai poți, o, doamne dumnezeule, cînd vei fi atît de bătrîn și n-ai să poți
să mai mergi pe fața pamîntului, cînd vei fi obosit, cînd nu mai ai nimic altceva de făcut decît să bați la poarta burții mamei tale.
Și ea cu siguranță te va primi și te va cocoloși
te va mîngîia
și te va săruta cu sărutările gurii ei
și, încet-încet, fără să-ți dai seama,
cu forcepsul înapoi te va băga.
Chiar dacă tu nu o să mai încapi
Sau, mă rog, tare greu vei încăpea,
Ea se va dilata, ca la început se va dilata,
Ca la începutul începutului
și va crește și se va urieși
și va crește și se va urieși
și chiar dacă tu vei fi rigid ca un mort,
ei nu-i va păsa,
nu-i va păsa deloc
și-napoi tot te va primi.
Și, hei, hai, zi-mi și mie: care-i copilul
care n-ar mai zăbovi o clipă-n maica sa?

Care nu s-ar întoarce, măcar fie și numai pentru o clipă,
în mama sa?

Și va crește- și se va urieși.

LA ZECE LUNI

O, cît de mult îi invidiez pe cei care s-au născut la zece luni!
Aceștia cu greu s-au dat duși din prima lor patrie amniotică.
Ce frumos e să plutești printr-un lichid,
Ca într-o baie de aburi!

Ca la saună stau,
Cu ochii închiși
și razele soarelui
și celelalte astre
curg peste ei și îi scaldă. Și razele lumii. Și aud
mîinile tăticilor lor umblînd peste burtă
și la buric urechea punînd, ca să audă tic-tacuri.
Și alte mîini
mîngîind bula aceea uriașă de voluptate în care el zace,
mausoleul lui de veci.

Legănat de mersul mamii,
De balansul ei cînd urcă scările,
De plutirea minunată,
De vis,
Atunci cînd ea intră în baie.

Și se bucură, pe îndelete,
de alcătuirea pe dinăuntru a mamei,
atît de curată.

Singura.
Căci nu e pe lume nimic mai curat decît încăperea
Dinăuntru a mamei, în care slujba de duminică din biserică
Se aude limpede și așa-netulburată.

AMINTIREA LUMII DINT|I (PRIMORDIALE)

Ah, amintiri dinspre cețuri primordiale!
Plutind, fără aripi de șindrilă, năuntru.
Orice zbor e intro, orice rugăciune întru.
Solzii cad de pe lumile ochilor mei, infernale.

Ah, stau la geamul burții mamei mele
și privesc lumea urîtă și tristă de afară.
Cei ce s-au născut, o, voi, cu toții, niște lichele
Meritați să fiți numiți – pentru fapta asta barbară.

Cum să spargi burta mamei tale?
Cum s-o despecetluiești?
Dezvirginarea numai aici s-a întîmplat
13 și nu din alte pricini lumești.


Și nu din cauza altor organe învîrtoșate.
Singurul falus pe lume e fiul sau fiica,
țîșnind ca un modul de rachetă prin lumi separate.
Sfîrtecate.
Pe urmă, am închis ochii și-am așteptat. N-am mai văzut nimica.
E dulce asta, dacă asta-i moarte.







ÎMPOTRIVA MORÞII MAMEI MELE.
MAMA MEA N-O SÃ MOARÃ NICIODATÃ. ȘI MAMA MURI, ÎNSÃ FOARTE PUÞIN.


Mama mea n-o să moară niciodată.
Cum o să îmătrînească un ochi al ei, repede voi veni io
și voi întineri pleoapele.
Cum fața ei o să se zbîrcească, iute voi trimite zugravii,
Să o zugrăvească.
Fără preget și fără șovăire, cei mai mari pictori voi alege
și-i voi trimite
corpul său minunat să restaureze,
frescă lîngă frescă,
precum frizele antice,
în poduri secrete, naosuri, atice.

Mama mea n-o să moară niciodată,
Eu însumi am s-o înghit, bucățică cu bucățică.
O voi sorbi și o voi scuipa la loc,
Mai frumoasă
și mai curată.
Stropi-o-voi cu isop.
Și mai pogan se va albi.

Mama mea n-o să moară pentru că eu mă voi duce acolo și
Mă voi ruga și rugăciunea se va face din nou, la loc, mama mea.

Mama mea nu va avea cum să moară
Pentru că eu mă voi duce și mă voi face air-bag
în fața accidentului fatal. Mă voi duce și voi muri, de fiecare dată, în locul ei.
Mă voi duce și o voi întineri metodic,
Apă vie îi voi aduce,
De acolo de unde se bat dealurile în capete,
Munții în cruce.

Pe oricine care mi-ar spune că mama mea va muri
îl voi căsăpi. Îl voi săra cu sarea cea mai grunțoasă și mai barbară
și capul i-l voi pune să plutească înăuntru unui butoi,
într- o mare de vin.
De vin și de pască.

Și mama muri, însă foarte puțin.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!