Privirea mea leneșă învăluie eternul basm fără început, fără finalitate, c-o nostalgică părere de rău a lucrurilor întâi învățate: ura, minciuna, dragostea si frica.
Din toate acestea au rămas frica si singurătatea, care îmi insufletesc ființa, neputincioasa in fata morții.
…Îi vad contopindu-se cu pământul și asta mă înnebunește, îi văd îmbătrânind sub ochii mei cufundați în trecutul lor prea puțin legat de-al meu și nu știu cum i-aș putea întoarce.
Prăbușit de propria-mi rațiune lipsită de afecțiune și înțelegere într-o lume în care stâlpii Divinității s-au Prăbușit sub povara neidentificarii mele cu o substanță sau cu o idee la rangul de principiu, m-am întors la ei și ceea ce au fost cândva si n-am găsit decât țărâna suspendată, gata să se prăbușească peste copilăria mea, ai mei și ceea ce am iubit la întâmplare, lipsit de voință și criteriile de bază, pentru ceea ce s-ar fi cuvenit.
Spectator in fața celor create, mi-e greu să retez subiectivitatea ideilor mele, pe care amarnic le-am crezut rodul gândirii mele „obiective”, ce a împroșcat realitatea cu senzații oribile de inexistență, intr-o lume în care totuși exist trist și sunt privit cum nici nu mă mai atinge.
Sfărâmarea granițelor gândirii mele, mi-au intensificat simțurile și dorința bolnavă de-a le satisface în lumea edenică a ideilor, dar ochii-mi deschiși, lăcrimează în fața realității, în care o simplă afirmare dionisiacă, pare aproape imposibilă.
Dualitatea ființei idee-materie, greu de împăcat una cu cealaltă, mă înfățișează lumii drept ceea ce sunt intr-un mod grotesc de simplu, de care te miri că există și că poate gândi ceva.
…Am spulberat mâna ocrotitoare și conducătoare, după primele scrutări ale gândirii, hrănita de-a lor iubire și-a mea foame eternă de sufletele celor pe care i-am pierdut.
Iubirea-mi prezentă, bătrână, răsare pe zâmbetul meu perfid, atotcuprinzator pârjolind speranțele unui trecut ireparabil, in ochii lor înmărmuriți pe progenitura, care altădată era om și iubea in aceeași măsura, era copil și era iubit. Doar groaza și moartea se citesc pe al meu chip, la fel și-n a lor licărire când mă privesc.
Încă stăpân peste universul ideației mele, sunt totuși cotropit de mărunta lor existentă, nu prin ceea ce sunt ei, ci prin ceea ce le-am atribuit, sublimând astfel absolutul cunoscut de mine cu Divinitatea însăși, care nu trebuie cunoscută, ci doar recunoscută și respectată ca unică valoare, printre subiectivele valori umane.
Nu mă mai îngrozește sfârșitul, ci agonia acestuia, pe care îl întrezăresc tăcut și trist, cu frica că zâmbetul meu nebun, mi-ar ucide moartea. A mea finalitate într-o lume fără început si fără sfârșit și care în afara mea, nicicând n-a existat și nici nu va fi vreodată.