dă-mi doamne sila cea dintâi când, copil fiind, ochiul meu vedea ca nu e nimic limpede in oameni; si nu-i iubeam doamne si-mi era frică să fac parte dintre ei( de aceea am confectionat măști, ca să pot părăsi repede pe oricine m-ar cerceta, căci sunt totusi dintre oameni si nu sunt limpede ca și ei)
iubirea lor-văcsuială pe sabotii învechiti ai unor suflete de sclavi-m-a umilit doar
nu mai cred in tine doamne și mi-e frica ,nu te vei trezi nici din asta
dă-mi doamne lipsa ta și răpciugește-mă în falnicul acestui destin; fă-mă copilarie pentru toți debilii acestei lumi, dar nu mă lăsa doamne cerșetore de ei, căci râsul lor e negru ca focul stins si nimic nu se aprinde cu el
și lasă-mi doamne gheara pe creștet,chiar daca mântuirea in tine e lăstarul pe care ea îl taie ,zilnic
numai din ridurile fruntii mă voi schimba si până la tine doamne câtă încrâncenare am sa mai adun
când îmi va fi greu tu mă vei striga, dar eu nebagator de seamă te voi aștepta pe strazile mici si perfide ale cetătii
să nu mă lămuresti doamne cu spaimă căci atunci te voi pierde, ci doar cu blânda ta curățenie să mă-ndrumi din nou catre mine