N-am văzut niciodată
un alb mai frumos de mireasă.

Lângă o casă fără garduri,
fără copaci, fără grădină,
așezată într-un câmp
abia împrimăvărat,
ce mai respira pe alocuri
noroaiele ploilor trecute,
O fată în papuci
purta o rochie albă de mireasă.
Cu voalul pe cap, cu părul
alergând rebel pe fața ei,
dansa.
Cu cinci puradei strânși acolo,
cu două domnișoare
ce-i purtau trena
(fie vorba între noi
mai mult i-o țineau
atârnată, să nu se murdărească,
de i se vedeau bietei fete
dedesubturile rochiei).
Și cu toate astea
ce alb frumos de mireasă…
Fără alai în jurul ei
Răpea privirile tuturor
cu cozi împletite și fuste crețe.

Era în zi de vineri.
Mi-am zis: „ Uite o nuntă!”
Dar n-am văzut nicăieri mirele,
n-am văzut nuntașii,
n-am văzut straie de sărbătoare
pe gurile cască de acolo.
Era doar o mireasă
Într-un câmp verde...