Închid ochii,să mi te închipui, suflete, între liniştea unui apus şi răsărit de soare. Blândeţea privirii tale ascunsă spre orizont mă umple de mireasma primăverii liniştite şi calde acoperindu-mă de dragoste.


Mă simţeam ca un boboc de floare în căldura mâinilor tale, cuvintele erau ca susurul izvorului atunci când nu mai poartă povoara gândurilor noastre. De undeva chemarea tulburătoare a verdelui mistic îmi sfâşie seceta sufletului , care tânjeşte după inima ta aşezată între două semne de întrebare.


Spre orizont brazii îşi scutură povoara iernii... cuprinzându-mi sufletul în zborul visării, acolo, unde te caut cu disperare... Sufletul meu este flămând de tine şi m-aş topi o dată cu lacrima...


Când am deschis ochii, tu nu mai erai, clipa îşi pierduse parfumul şi culoarea, nedumerită încerc din nou ca din boabele de rouă să te renasc, dar nu era aşa cum te-am gândit că : dăruind vei dobândi şi atunci am înţeles, că de prea multă iubire ce răspândea sufletul meu te-ai speriat şi ai fugit. Te păstrez acolo unde nimeni nu te poate atinge şi nici o furtună nu poate pătrunde.


Tăcere să fie numele tău?


Răcnetul cuvintelor nu-şi mai găseşte rostul… decât spre eternitate… să tac, şi iar să tac, încerc, poate voi deveni verde.


Aş scrie despre dragostea ta în fiecare răsărit de soare, doar apusul mă poate opri pentru a-mi cere socoteală dacă nu cumva greşesc iubindu-te...