poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8265 .



amurgul gândurilor - 1
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Emil_Cioran ]

2004-03-01  |     |  Înscris în bibliotecă de Bogdan Gagu



„... hrăniți l cu pîinea și
cu apa întristării.“

Cronici 2,18

Poți spune ușor că universul n are nici un rost. Nimeni nu se va supăra. — Dar afirmă același lucru despre un individ oarecare; el va protesta și va lua chiar măsuri spre a te sancționa.
Așa sîntem cu toții: ne scoatem din cauză cînd e vorba de un principiu general și nu ne e rușine să ne izolăm într o excepție. Dacă universul n are nici un rost, scăpat am careva din blestemul acestei osînde?
Tot secretul vieții se reduce la atît: ea n are nici un rost; fiecare din noi găsește însă unul.

Singurătatea nu te nvață că ești singur, ci singurul.

Dumnezeu are tot interesul să și vegheze adevărurile. Uneori, o simplă smucitură din umeri i le dărîmă pe toate, căci gîndurile i le au surpat de mult. Dacă un vierme e capabil de neliniște metafizică, și el îi tulbură somnul.
Gîndul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu morții. El nu îmblînzește deloc întunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cînd își căuta pulsul prin teroarea nimicului....
Se spune că Diogene s ar fi ocupat cu falsificarea de bani. — Orice om care nu crede în adevărul absolut are drept să falsifice totul.
Diogene, dacă se năștea după Cristos, ar fi fost un sfînt. — Admirația pentru cinici și două mii de ani de creștinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios…
Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate...

Dacă ar prinde glas agitația surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plîngerii. Port un doliu din naștere — doliul acestei lumi.

Tot ce nu i uitare ne uzează substanța; remușcarea este la antipodul uitării. De aceea se ridică ea amenințătoare ca un monstru străvechi ce te răpune din privire sau îți umple clipele cu senzații de plumb topit în sînge.
Oamenii simpli simt remușcări în urma unui act oarecare; ei știu de ce le au, fiindcă motivele le sînt sub ochi. În zadar le am vorbi de „accese“, ei n ar putea înțelege tăria unui chin inutil.
Remușcarea metafizică este o tulburare fără cauză, o neliniște etică pe marginea vieții. N ai nici o vină pe care s o regreți, și totuși simți remușcări. Nu ți aduci aminte de nimic, dar te năpădește un infinit dureros al trecutului. N ai făcut nici o faptă rea, dar te simți responsabil de răul universului. Senzații de Satană în delir de scrupul. Principiul Răului în mrejele problemelor etice și n teroarea imediată a soluțiilor.
Cu cît ești mai puțin indiferent în fața răului, cu atît ești mai aproape de remușcarea esențială. Aceasta i uneori tulbure și echivocă: atunci porți povara absenței Binelui.
Violetul e culoarea remușcării. (Ceea ce e straniu în el pleacă din lupta dintre frivolitate și melancolie, cu triumful ultimei.)
Remușcarea este forma etică a regretului. (Părerile de rău devin probleme, iar nu tristeți.) Un regret ridicat la rangul de suferință.
Ea nu rezolvă nimic, dar începe totul. Apariția moralei este identică întîiului freamăt de remușcare.
Un dinamism dureros face din ea o risipă somptuoasă și zadarnică a sufletului. — Numai marea — și fumul de țigar㠗 ne dau imaginea ei.
Păcatul este expresia religioasă a remușcării, precum regretul expresia ei poetică. Primul este o limită superioară; ultimul, una inferioară.
Te căiești de ceva ce s a întîmplat sub tine... Erai liber să dispui alt curs lucrurilor, dar atracția răului sau a vulgarității a învins reflecția etică. Ambiguitatea pleacă din amestecul de teologie și vulgaritate din orice remușcare.
În nimic nu simți mai dureros ireversibilitatea timpului ca în ea. Ireparabilul nu i decît interpretarea morală a acestei ireversibilități.
Răul ne dezvăluie substanța demonică a timpului; binele, potențialul de veșnicie al devenirii. Răul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu știe diferenția rațional unul de celălalt. Dar simțim cu toții căldura dureroasă a răului și răceala extatică a binelui.
Dualismul lor transpune în lumea valorilor un altul mai adînc: nevinovăție și cunoaștere.
Ceea ce deosebește remușcarea de deznădejde, de ură sau de groază este o înduioșare, un patetic al incurabilului.

Sînt atîți oameni pe care îi separă de moarte doar nostalgia ei! În aceasta, moartea își creează din viață o oglindă pentru a se putea admira. Poezia nu i decît instrumentul unui funebru narcisism.

Atît animalele, cît și plantele sînt triste, dar ele n au descoperit tristețea ca un procedeu de cunoaștere. Numai în măsura în care omul îl folosește încetează a fi natură. Privind în jurul nostru, cine nu observă c am acordat prietenia la plante, animale și la cîte minerale! — dar nici unui om.

Lumea nu i decît un Nicăieri universal. De aceea, n ai unde să te duci niciodată...

Toate momentele acelea cînd viața tace, ca să ți auzi singurătatea... În Paris, ca și într un cătun îndepărtat, timpul se retrage, se înghemuiește într un colț al conștiinței și rămîi cu tine însuți, cu umbrele și luminile tale. Sufletul s a izolat și în zvîrcoliri nedefinite se ridică la suprafața ta, ca un cadavru pescuit în adîncimi. Și atunci îți dai seama că mai există și alt sens al pierderii sufletului decît cel biblic.

Toate gîndurile par gemetele unei rîme călcate de îngeri.

Nu poți pricepe ce înseamn㠄meditația“ dacă nu ești obișnuit să asculți tăcerea. Vocea ei este un îndemn la renunțare. Toate inițierile religioase sînt cufundări în adîncimile ei. Din misterul lui Buddha am început să bănuiesc în clipa în care m a apucat frica de tăcere. Muțenia cosmică îți spune atîtea lucruri, că lașitatea te împinge în brațele acestei lumi.
Religia i o revelație atenuată a tăcerii, o îndulcire a lecției de nihilism ce ne o inspiră șoaptele ei, filtrate de teama și prudența noastră... Astfel se așază tăcerea la antipodul vieții.

De cîte ori îmi vine n minte cuvîntul: rătăcire, de atîtea ori am revelația omului. Și tot de atîtea ori, parcă au ațipit munții pe fruntea mea...

Suso ne spune, în autobiografia sa, că și a gravat numele lui Isus, cu un stil metalic, în dreptul inimii. Sîngele n a curs în zadar, căci după o vreme descoperă o lumină în acele litere, pe care le acoperă ca să nu le zărească nimeni. — Ce mi aș scrie în dreptul inimii? — Se prea poate că: nefericire. Și surpriza lui Suso s ar repeta la interval de secole, dacă diavolul ar avea lumină măcar pentru emblema lui... În felul acesta, inima omenească ar ajunge reclama luminoasă a Satanei.

Sînt poieni în care îngerii își fac vilegiatura. În ele aș semăna flori din marginea deșerturilor, ca să mă odihnesc în umbra propriului simbol.

Trebuie să ai spiritul unui sceptic grec și o inimă de Iov ca să încerci sentimentele în ele însele: un păcat fără vină, o tristețe fără motiv, o remușcare fără cauză, o ură fără obiect...
Sentimente pure — care își au echivalentul în a filozofa fără probleme. Nici viața și nici gîndirea nu mai au — în felul acesta — vreo legătură cu timpul, iar existența se definește ca o suspendare. Tot ce se petrece în tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindcă nu se îndreaptă nicăieri, ci se epuizează în finalitatea internă a actului. Devii cu atît mai esențial, cu cît răpești „istoriei“ tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n au dată, iar viața în ea însăși e mai puțin localizabilă decît neantul.
În dorul după absolut există puritatea unui vag, care trebuie să ne lecuiască de infecțiile temporale și să ne servească de prototip al neîncetatei suspendări. Căci aceasta nu i, în fond, decît deparazitarea conștiinței de timp.

De cîte ori mă gîndesc la om, mila îmi îneacă gîndurile. Și astfel nu i pot da de urmă în nici un chip. O frîntură în natură te obligă la meditații frînte.
Pasiunea pentru sfințenie înlocuiește alcoolul în aceeași măsură ca muzica. Tot așa, erotica și poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Bețivii, sfinții, îndrăgostiții și poeții se află inițial la aceeași distanță de cer sau, mai bine zis, de pămînt. Numai căile diferă, deși toți sînt pe cale să nu mai fie oameni. — Așa se explică de ce o voluptate a imanenței îi condamnă în mod egal.

Timiditatea este un dispreț instinctiv al vieții; cinismul, unul rațional. Înduioșarea? Un amurg delicat al lucidității, o „degradare“ a spiritului la rangul inimii.
În orice timiditate se află o nuanță religioasă. Teama că nu sîntem ai nimănui, că Dumnezeu este un nimeni, iar lumea opera lui... Neîncrederea metafizică ne creează o neprielnicie în fire și o jenă în societate. Lipsa de îndrăzneală între oameni — decantarea forței în dispreț — pleacă dintr o vitalitate nesigură, agravată de bănuieli la ce e mai esențial în lume. Un instinct sigur și o credință hotărîtă îți dau dreptul să fii obraznic; te silesc chiar. — Timiditatea i modul de a ți învălui un regret. Căci orice îndrăzneală nu e decît forma pe care o ia lipsa de regrete.

De cîte ori nu mai ai iluzii, este ca și cum ai fi servit de oglindă toaletei intime a vieții. — Mister mai înduioșător ca în dragostea de viață nu există; ea singură calcă peste toate evidențele. Trebuie să nu mai aparții deloc lumii ca viața să ți pară un absolut. O perspectivă din cer așa o proiectează.

Unde apare paradoxul moare sistemul și triumfă viața. Prin el își salvează onoarea rațiunea în fața iraționalului. Ce e tulbure în viață nu poate fi exprimat decît în blestem sau imn. Cine nu le poate mînui mai are la îndemînă o singură scăpare: paradoxul — surîs formal al iraționalului.
Ce i el din perspectiva logicii dacă nu un joc iresponsabil, iar din a bunului simț o imoralitate teoretică? Dar nu ard în el toate irezolvabilele, nonsensurile și conflictele ce frămîntă subteran viața? De cîte ori umbrele ei neliniștite se mărturisesc rațiunii, aceasta le îmbracă șoaptele în eleganța paradoxului, spre a le masca originea. Însuși cel de salon, este el altceva decît expresia cea mai profundă pe care o poate afecta superficialitatea?
Paradoxul nu i o soluție; căci nu rezolvă nimic. Poate fi folosit doar ca împodobire a ireparabilului. A voi să îndrepți ceva cu el este cel mai mare paradox. Fără dezabuzarea rațiunii nu mi l pot închipui. Lipsa ei de patos o obligă să tragă cu urechea la murmurul vieții și să și desființeze autonomia în tălmăcirea acesteia. În paradox, rațiunea se anulează pe ea însăși; și a deschis granițele și nu mai poate opri năvala erorilor palpitante, a erorilor care zvîcnesc.
Teologii sînt paraziți ai paradoxului. Fără întrebuințarea lui inconștientă, ei trebuiau să depună de mult armele. Scepticismul religios nu e decît practica lui conștientă.
Tot ce nu încape în rațiune este motiv de îndoială; dar în ea nu este nimic. De aici avîntul rodnic al gîndirii paradoxale, care a introdus conținut în forme și a dat curs oficial absurdității.
Paradoxul împrumută vieții farmecul unei absurdități expresive. Îi întoarce ceea ce ea i a atribuit dintru început.

Dac aș fi Moise, aș scoate cu toiagul regrete din stînci. Oricum — este și acesta un mod de a stinge setea muritorilor...

Ceea ce i religios nu i chestiune de conținut, ci de intensitate. Dumnezeu se determină ca un moment al frigurilor noastre, așa încît lumea în care viețuim devine un obiectiv atît de rar al sensibilității religioase prin faptul că n o putem gîndi decît în clipele neutre. Făr㠄călduri“ nu depășim cîmpul percepției, adică nu vedem nimic. Ochii servesc pe Dumnezeu numai cînd nu disting obiectele; absolutul se teme de individualizare.
Intensificarea nu importă cărei senzații este semn de religiozitate. Un dezgust maxim ne dezvăluie Răul (calea negativă spre Dumnezeu). Viciul e mai aproape de absolut decît un instinct nefalsificat, deoarece participarea la divin este posibilă în măsura în care nu mai sîntem natură.
Un om lucid își măsoar㠄căldurile“ la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, veșnic pe urmele lui, abandonîndu se echivoc născocirilor tristeții sale. În luciditate, cunoașterea este un omagiu fiziologiei.
Cu cît știm mai mult despre noi, cu atît îndeplinim cerințele unei igiene, care consistă în realizarea transparenței organice. De atîta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel să asiști la tine însuți.

Sursa isteriei sfinte în mînăstiri nu poate fi decît ascultarea tăcerii, contemplarea spectacolului de liniște al singurătății. — Dar palpitația lăuntrică a Timpului, pierderea conștiinței în ondulația valurilor temporale? Sursa isteriei laice...
Timpul este un surogat metafizic al mării. Nu te gîndești la el decît spre a învinge nostalgia ei.

Dacă se admite în univers un infinitezimal real, totul este real; — dacă nu există ceva, nu există nimic. A face concesii multiplicității și a reduce totul la o ierarhie de aparențe înseamnă a nu avea curajul negației. Distanța teoretică de viață și slăbiciunea sentimentală pentru ea ne duc la soluția șovăitoare a treptelor irealității, la un pro contra firii.
Situația paradoxală exprimă o indeterminație esențială a ființei. Lucrurile nu s au așezat. Atît ca situație reală, cît și ca formă teoretic㠗 paradoxul izvorăște din condiția nedesăvîrșirii. Unul singur, și ar arunca raiul în aer.
Contingența — oazele de arbitrar în deșertul Necesității — nu e sesizabilă de formele rațiunii decît prin intervenția de mobilitate pe care o introduce neastîmpărul paradoxului. Ce i el dacă nu o irupție demoniacă în rațiune, o transfuzie de sînge în Logică și o suferință a formelor?
Semnul hotărîtor că misticii n au rezolvat nimic, dar au înțeles totul? Avalanșa de paradoxe în preajma lui Dumnezeu, spre a se ușura de teama neînțelesului. Mistica este suprema expresie a gîndirii paradoxale. Înșiși sfinții au folosit acest instrument al indeterminației spre a „preciza“ indescifrabilul divin.

Senzații eterice ale Timpului în care vidul își surîde lui însuși...

Melancolia — nimb vaporos al Temporalității.

Existența demoniacă ridică fiece clipă la demnitatea de eveniment. Acțiunea — moarte a spiritului — emană dintr un principiu satanic, încît luptăm în măsura în care avem ceva de ispășit. Mai mult decît orice, activitatea politică e o ispășire inconștientă.

Sensibilitatea față de timp pleacă din incapacitatea de a trăi în prezent. Îți dai seama în fiece clipă de mișcarea nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vieții. Nu mai trăiești în timp, ci cu el, paralel lui.
Fiind una cu viața, ești timp. Trăindu l, mori împreună cu el, fără îndoieli și fără chin. Sănătatea perfectă se realizează în asimilarea temporală, pe cînd starea de boală este o disociere echivalentă. Cu cît percepi mai bine timpul, cu atît ești mai înaintat într o dizarmonie organică.
În mod firesc, trecutul se pierde în actualitatea prezentului, se însumează și se topește în el. Regretul — expresie a acuității temporale, a dezintegrării din prezent — izolează trecutul ca actualitate, îl vitalizează printr o adevărată optică regresivă. Căci în regret trecutul păstrează o virtute de posibil. Un ireparabil convertit în virtualitate.
Cînd știi neîncetat ce agent de distrugere e timpul, sentimentele care se înjghebează în jurul acestei conștiințe încearcă să l salveze pe toate laturile. Profeția este actualitatea viitorului, precum regretul a trecutului. Neputînd fi în prezent, transformăm trecutul și viitorul în prezențe, încît nulitatea actuală a timpului ne ușurează accesul infinității lui.
A fi bolnav înseamnă a trăi într un prezent conștient, într un prezent sie însuși trans lucid, căci teama de trecut și de viitor, de ce s a întîmplat și de ce se va întîmpla, dilată clipa pe măsura imensității temporale.
Un bolnav care ar putea trăi naiv n ar fi propriu zis bolnav, căci poți fi atins de cancer, dacă n ai teroarea deznodămîntului (acest viitor care fuge înspre noi, nu spre care alergăm), ești sănătos. Nu există boli, ci numai conștiința lor însoțită totdeauna de hipertrofia simțului temporal.
Uneori nu ni se întîmplă să pipăim timpul, să l pierdem printre degete, în excese de intensitate care l proiectează în conture materiale? Sau alteori să l simțim ca o adiere subtilă prin firele de păr? Să fi obosit? Caută el vreun culcuș? Sînt inimi mai ostenite ca el și care totuși nu i ar refuza azilul...

Răul, părăsind indiferența originară, și a luat Timpul ca pseudonim.
Oamenii au construit paradisul filtrînd eternitatea, din „esenț㓠de veșnicie. Același procedeu aplicat ordinii temporale ne face inteligibilă suferința. Căci, într adevăr, ce este ea dacă nu „esenț㓠de timp?

După miezul nopții, gîndești ca și cum n ai mai fi în viață sau — în cel mai bun caz — ca și cum n ai mai fi tu. Devii o simplă unealtă a tăcerii, a veșniciei sau a vidului. Te crezi trist și nu știi că acestea respiră prin tine. Ești victima unui complot al forțelor obscure, căci dintr un individ nu se poate naște o tristețe care să nu încapă în el. Tot ce ne întrece își are sursa în afară de noi. Atît plăcerea, cît și suferința. Misticii au raportat revărsarea de delicii a extazului la Dumnezeu, pentru că nu puteau admite că mărginirea individuală este capabilă de atîta plinătate. Așa se întîmplă cu tristețea și cu toate. Ești singur, dar cu toată singurătatea.

Cînd totul se mineralizează, nostalgia însăși devine geometrie, stîncile par fluide față de împietrirea vagului sufletesc și nuanțele sînt mai prăpăstioase decît munții. Atunci nu ți mai trebuie decît tremurul și privirea cîinilor călcați, și un ceas hodorogit din alte secole — pernă a unei frunți înnebunite.

De cîte ori mă primblu prin ceață, mă dezvăluiesc mai ușor mie însumi. Soarele te înstrăinează, căci descoperindu ți lumea, te leagă înșelăciunilor ei. Dar ceața este culoarea amărăciunii.

Accesele de milă sînt precedate de o stare de slăbire generală, în care umbli cu teama de a nu cădea în toate obiectele, de a nu te topi în ele. Mila este forma patologică a cunoașterii intuitive. Cu toate acestea, nu poate fi așezată în rîndul bolilor, ea fiind un leșin... vertical. Cazi în direcția propriei singurătăți.

Nopțile albe — singurele negre — te fac un adevărat scafandru al Timpului. Cobori, cobori spre lipsa lui de fund... Scufundarea muzicală și nedefinită spre rădăcinile temporalității rămîne o voluptate neîmplinită, fiindcă nu putem atinge marginile timpului decît sărind din el. Saltul acesta ni l face însă exterior; îi percepem marginile, dar nu în experiența lui. Suspendarea îl transformă în irealitate și i răpește sugestia de infinit — decor al nopților albe.
Somnul n are alt rost decît uitarea timpului, a principiului demonic ce veghează în el.

În biserici mă gîndesc adesea ce lucru mare ar fi religia dacă n ar fi credincioșii, ci numai neliniștea religioasă a lui Dumnezeu, de care ne vorbește orga.

Mediocritatea filozofiei se explică prin faptul că nu se poate cugeta decît la o temperatură scăzută. Cînd ești stăpîn pe febră, orînduiești gîndurile ca păpușile; tragi ideile de ață și publicul nu se refuză iluziei. Dar cînd orice privire spre tine însuți e un incendiu sau un naufragiu, cînd peisajul lăuntric e o devastare somptuoasă de flăcări evoluînd la orizontul mărilor — atunci dai drumul gîndurilor, coloane turmentate de epilepsia focului interior.

Dacă aș ști c am fost trist o singură dată din cauza oamenilor, de rușine aș depune armele. Ei pot fi uneori iubiți sau urîți și totdeauna compătimiți, dar atenția unei întristări e o concesie degradantă. Clipele de generozitate divină, în care i am îmbrățișa pe toți, sînt inspirații rare, adevărate „grații“.
Iubirea de oameni este boală tonică și în același timp ciudată, fiindcă nu i sprijinită de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n a existat pînă acum și desigur nu va exista niciodată. Cunoașterea nu merge în sensul umanității. — Sînt însă pauze ale lucidității, recreații ale cunoașterii, crize ale ochiului necruțător, care îl pun în situația stranie a iubirii. Atunci ar dori să se întindă în mijlocul străzii, să sărute tălpile muritorilor, să dezlege curelele încălțămintei negustorilor ca și cerșetorilor, să se tîrîie prin toate rănile și însîngerările, să atîrne de privirea criminalului aripi de porumb — să fie ultimul om din dragoste!
Cunoașterea de oameni și dezgustul fac din psiholog, de bine, de rău, o victimă a propriilor lui cadavre. Căci pentru el orice iubire este o ispășire. — Oamenii pe care i a anulat cunoașterea mor în tine; victimele disprețului tău putrezesc în inima ta. Și întreg acest cimitir care prinde viață în delirul de dragoste, în spasmele ispășirii tale!

Sublimul este incomensurabilul ca sugestie de moarte. Marea, renunțarea, munții și orga — în moduri diferite și totuși în același fel — sînt încoronarea unui sfîrșit, care deși se consumă în timp, destrucția lui este totuși dincolo de el. Căci sublimul e o criză temporală a eternității.
Ceea ce i sublim în exemplul lui Isus derivă din rătăcirea prin timp a veșniciei, din nemăsurata ei degradare. Tot ce e însă scop în existența Mîntuitorului atenuează ideea de sublim, care exclude aluziile etice. Dacă s a coborît de bunăvoie ca să ne salveze, atunci el ne poate interesa numai în măsura în care gustăm estetic un gest etic. Dimpotrivă, dacă trecerea lui printre noi este numai o greșeală a veșniciei, o ispitire inconștientă de moarte a perfecțiunii, o ispășire în timp a absolutului, atunci proporțiile enorme ale acestei inutilități nu se înalță sub semnul sublimului? — Estetica să mai salveze crucea, ca simbol al veșniciei.

Nu există o plăcere mai mare ca aceea să crezi c ai fost filozof — și nu mai ești.
A suferi înseamnă a medita o senzație de durere: a filozofa — a medita asupra acestei meditații.
Suferința i ruina unui concept; o avalanșă de senzații, care intimidează orice formă.
Totul în filozofie este de rangul al doilea, al treilea... Nimic direct. Un sistem se construiește din derivări, el însuși fiind derivatul prin excelență. Iar filozoful nu i mai mult de un geniu indirect.

Nu putem fi atît de generoși cu noi înșine, încît să nu ne zgîrcim în libertatea ce ne o acordăm. De nu ne am pune piedică, de cîte ori fiece clipă n ar fi altceva decît o supraviețuire! Nu se întîmplă de multe ori să rămînem noi înșine doar prin ideea limitelor noastre? O biată amintire a unei individualizări trecute, o zdreanță a propriei individuații... Ca și cum am fi un obiect ce și caută un nume într o natură fără identitate. — Omul e făcut — ca toate vietățile — pe măsura unor anumite senzații. Or, se întîmplă ca ele să nu și mai facă loc una alteia, în succesiunea normală, ci să năpădească toate într o furie elementară, roind în jurul unei epave — din plenitudine — care e eul. Unde să mai fie loc atunci pentru pata de vid care e conștiința?

Este atîta crimă și poezie în Shakespeare, că dramele lui par concepute de un trandafir în demență.

Oricîtă amărăciune ar fi în noi, ea nu i atît de mare încît să ne poată dispensa de amărăciunile altora. Iată de ce lectura moraliștilor francezi este balsamică în orele tîrzii. Ei au știut totdeauna ce înseamnă a fi singur între oameni; rar de tot ce e singurătatea în lume. Pînă și Pascal n a putut învinge condiția lui de om retras din societate. O suferință ceva mai redusă, și am fi înregistrat doar o mare inteligență. — Între francezi și Dumnezeu s a interpus totdeauna salonul.

Două lucruri m au umplut neîncetat de o isterie metafizică: un ceas care stă și un ceas care umblă.

Cu cît oamenii te interesează mai puțin, cu atît devii mai timid în fața lor, iar cînd ajungi să i disprețuiești, începi să te bîlbîi. — Natura nu ți iartă nici un pas peste inconștiența ei și ți urmărește toate cărările orgoliului, împînzindu le de regrete. Cum s ar explica altcum că oricărui triumf peste condiția de om i se asociază o părere de rău corespunzătoare?
Timiditatea împrumută ființei umane ceva din discreția intimă a plantelor, iar unui spirit agitat de el însuși o melancolie resemnată care pare a fi aceea a lumii vegetale. Sînt gelos pe un crin numai cînd nu s timid.

Dacă suferința n ar fi un instrument de cunoaștere, sinuciderea ar fi obligatorie. Și viața însăși — cu inutilitățile ei sfîșietoare, cu bestialitatea ei obscură, care ne tîrîie în erori pentru a ne spînzura din cînd în cînd de cîte un adevăr, cine ar putea o suporta, de n ar fi un spectacol de cunoaștere unic? Trăind primejdiile spiritului, ne mîngîiem prin intensități de lipsa unui adevăr final.
Orice eroare este un fost adevăr. Nu există însă una inițială, deoarece între adevăr și eroare distanța e marcată doar de pulsație, de animația lăuntrică, de ritmul secret. Astfel, eroarea i un adevăr care nu mai are suflet, un adevăr uzat și care așteaptă să fie vitalizat.
Adevărurile mor psihologic, nu formal; ele își mențin valabilitatea, continuînd nonviața formelor, deși pot să nu mai fie valabile pentru nimeni.
Tot ce i viață în ele se petrece în timp; eternitatea formală le așază într un vid categorial.
Pentru un om, cam cît „ține“ un adevăr? Nu mai mult ca o pereche de ghete. Doar cerșetorii nu le schimbă niciodată. Întru cît ești însă în rînd cu viața, trebuie să te primenești încontinuu, căci plinătatea unei existențe se măsoară după suma de erori înmagazinate, după cantitatea de ex adevăruri.

Nimic din ceea ce știm nu rămîne neispășit. Orice paradox, curaj de gînd sau indiscreție a spiritului le plătim scump mai curînd sau mai tîrziu. Este de un farmec straniu această pedeapsă care urmează oricărui progres al cunoașterii. Ai sfîșiat un văl ce acoperea inconștiența naturii? Îl vei ispăși într o tristețe a cărei sursă n o vei bănui. Și a scăpat un gînd plin de răsturnări și amenințător? Sînt nopți ce nu pot fi umplute decît de evoluțiile căinței. Ai pus prea multe întrebări lui Dumnezeu? Atunci, de ce te miră povara răspunsurilor ce nu le ai primit?!
Indirect, prin consecințe, cunoașterea i un act religios.
Ispășim cu voluptate spiritul și cu toată abandonarea în inevitabil. Cum dezintoxicarea de cunoaștere este imposibilă, deoarece o cere organismul, incapabil de a se obișnui cu doze mici, — să facem și din actul reflex o reflexie. În felul acesta, setea infinită a spiritului își află o ispășire echivalentă.

Cultul frumuseții seamănă unei lașități delicate, unei dezertări subtile. N o iubești oare fiindcă te scutește de a trăi? Sub impresia unei sonate sau unui peisaj, ne dispensăm de viață cu un zîmbet de bucurie dureroasă și de superioritate visătoare. Din centrul frumuseții, totul este în urma noastră și nu putem privi spre viață decît întorcîndu ne. Orice emoție dezinteresată, neasociată imediatului existenței, încetinește mersul inimii. Într adevăr, organul timpului, care i inima, ce ar mai putea marca în amintirea veșniciei care e frumusețea?!
Ceea ce nu aparține timpului ne reține respirația. Umbrele eternității, ce se apleacă de cîte ori singurătatea este inspirată de un spectacol de frumusețe, ne taie suflarea. Ca și cum am pîngări nemărmurirea prin aburii respirației noastre!

Cînd toate lucrurile ce le aș atinge ar deveni triste, cînd o privire furișată spre cer i ar împrumuta culoarea mîhnirilor, cînd n ar exista ochi uscați în preajma mea și aș evolua pe bulevarde ca prin mărăcini, că urmele pașilor mei le ar sorbi soarele spre a se îmbăta de durere, atunci aș avea dreptul și mîndria să afirm viața. Orice aprobare ar avea de partea ei mărturia infinitului de suferință și orice bucurie sprijinul amărăciunilor. E urît și vulgar a scoate o afirmație întăritoare din ce nu e plenitudine de rău, durere și mîhnire. Optimismul este un aspect degradant al spiritului, fiindcă nu pleacă din febră, din înălțimi și amețeli. Tot așa o pasiune ce nu și extrage tăria din umbrele vieții. În scuipat, în gunoi, în tina anonimă a ulițelor zace un izvor mai curat și nesfîrșit mai rodnic decît în împărtășirea blîndă și rațională din viață. Avem destule vine prin care să urce adevărurile, destule vine în care plouă, ninge, bate vîntul, apun și răsar sori. Și n sîngele nostru nu cad stele spre a și recăpăta sclipirea?

Nu i loc sub soare ca să mă rețină și nici umbră să mă adăpostească, fiindcă spațiul devine vaporos în avîntul rătăcitor și n fuga nesățioasă. Ca să rămîi undeva, ca să ți ai „locul“ tău în lume, trebuie să fi împlinit miracolul de a te fi aflat în vreun punct al spațiului, negîrbovit de amărăciuni. Cînd te găsești într un loc, nu faci decît să te gîndești la altul, încît nostalgia se conturează organic într o funcție vegetativă. Dorința de altceva, din simbol spiritual, devine natură.
Expresie a avidității de spațiu, nostalgia sfîrșește prin a l anula. Cine suferă numai de pasiunea Absolutului n are nevoie de această lunecare orizontală pe întinderi. Existența staționară a călugărilor își are sursa în canalizarea verticală, spre cer, a acestor doruri vagi după veșnic alte locuri și alte depărtări. O emoție religioasă n așteaptă consolare de la spațiu; mai mult, ea nu i intensă decît în măsura în care îl asimilează unui cadru de căderi.
Cînd nu i loc în care să nu fi suferit, ce alt motiv poți invoca în sprijinul rătăcirii? Și ce o să te lege de spațiu, cînd albastrul întunecat al nostalgiei te dezleagă de tine însuți?

Dacă omul n ar fi știut introduce un delir voluptuos în singurătate — de mult s ar fi aprins întunericul.
Descompunerea cea mai oribilă, într un cimitir necunoscut, este o icoană palidă pentru părăsirea în care te afli cînd, din aer sau de sub pămînt, o voce neașteptată îți dezvăluie cît ești de singur.
Să n ai cui să spui niciodată nimic! Numai obiecte; nici o ființă. Și năpăstuirea singurătății nu pleacă decît din sentimentul că ești înconjurat de lucruri neînsuflețite, cărora n ai ce să le spui.
Nu din extravaganță și nici din cinism umbla Diogene cu un felinar, în plină zi, să caute un om. Știm noi prea bine că din singurătate...

Cînd nu ți poți aduna gîndurile și te supui, înfrînt, argintului lor viu — ca aburul se risipește lumea și cu ea tu însuți, că pari a asculta la marginile unei mări ce și a retras apele lectura propriilor memorii scrise într o altă viață... Încotro aleargă mintea, spre ce nicăieri își dizolvă granițele? Se topesc ghețari în vine? Și n ce anotimp al sîngelui și al spiritului te afli?
Mai ești tu însuți? Nu ți zvîcnesc tîmplele de teama contrară? Ești altul, ești altul...
...Cu ochii pierduți spre celălalt în melancolia neprihănită a parcurilor.

Despre orice — și n primul rînd despre singurătate — ești obligat a gîndi negativ și pozitiv în același timp.

Fără tristețe ne am da noi seama, în aceeași vreme, de trup și de duh? Fiziologia și cunoașterea se întîlnesc în ambiguitatea ei constitutivă, încît nu ești mai prezent ție însuți și mai solidar cu tine ca n clipele de tristețe. Va fi aceasta — ca și conștiința — un agent de înstrăinare de lume, un factor de exterioritate; cu cît ne îndepărtează însă de toate, cu atît coincidem mai mult cu noi. Seriozitatea — tristețe fără accent afectiv — ne face sensibili numai la un proces rațional, căci neutralitatea ei n are adîncimea care asociază capriciile viscerelor vibrației spiritului. O ființă serioasă este un animal ce îndeplinește condițiile de om; oprește i o clipă mecanismul de gîndire; nu va observa ce ușor a redevenit animalul de altădată. Răpește i însă tristeții reflexia; va rămîne destulă imbecilitate sumbră ca zoologia să nu te accepte.
A lua lucrurile în serios înseamnă a le cîntări fără a participa; a le lua în tragic — a te angaja în soarta lor. Între seriozitate și tragedie (această tristețe ca acțiune) este o mai mare deosebire decît între un funcționar și un erou. — Filozofii sînt bieți agenți ai Absolutului, plătiți din contribuțiile mîhnirilor noastre. Din a lua lumea în serios și au făcut o profesie.
Tristețea — în forma ei elementar㠗 este o genialitate a materiei. Inspirație primară fără gînduri. Trupul și a înfrînt condiția și tinde la o participare „superioar㓠lui, iar în formele reflexive ale tristeții procesul este completat de o descindere a spiritului prin vine, ca pentru a ne arăta cît de organic ne aparținem.
Răpindu ne firii și redîndu ne nouă, tristețea i o izolare substanțială a firii noastre, în deosebire de împrăștierea ontologică a fericirii.

În „accesele“ de milă se manifestă o atracție secretă pentru „proastele maniere“, pentru murdărie și degradare. Orice monstruozitate este o perfecțiune față de lipsa „bunului gust“ al milei, acest rău cu aparențele reale ale blîndeții.
În mormanul de pete și de devieri ale naturii sau în rafinamentul vicios al minții, nu veți găsi o perversiune mai întunecoasă și mai frămîntată ca mila. Nimic nu ne abate de la frumusețe mai mult decît „accesele“ ei. Și dac ar fi numai frumusețea! Dar virtuțile subterane ale acestui viciu ne întorc de la rosturile noastre esențiale și consideră depravare tot ce nu emană din gustul prăbușirii, din mlaștini și din putregai, întinderi ale milei și pretexte ale voluptății ei infernale.
Nici o patologie n a studiat o fiindcă este o boală practică, și știința a fost totdeauna în serviciul primăriilor. Cine ar adînci tulburările lăuntrice, iadul iubirii perverse de oameni, — ar mai putea întinde mîna vreunui milostiv?

Rostul gînditorului este să întoarcă viața pe toate părțile, să i proiecteze fețele în toate nuanțele, să revină neîncetat asupra ascunzișurilor ei, să i bată în jos și n sus cărările, de mii de ori să privească același aspect, să nu descopere noul decît în ce a văzut nelămurit, aceleași teme să le treacă prin toate membrele, amestecîndu și cugetele n trup — să zdrențuiască astfel viața gîndind o pînă la capăt.
Nu i revelator pentru ce e nedefinibil în insuficiențele vieții că numai cioburile unei oglinzi sfărîmate pot să ne redea icoana ei caracteristică?

După ce ți ai dat seama că oamenii nu ți pot oferi nimic și continui totuși a i întîlni, este ca și cum ai fi lichidat cu orice superstiție, dar mai crezi în fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la lașitate, a creat zîmbetul, anemic și aerian la fecioare, concret și imediat la femei pierdute, înduioșător la bătrîni și irezistibil la muribunzi. De altfel, nimic nu dovedește mai mult că oamenii s muritori ca zîmbetul, expresie a echivocului sfîșietor al vremelniciei. De cîte ori zîmbim, nu este ca la o ultimă întîlnire, și nu i zîmbetul testamentul aromat al individului? Lumina tremurătoare a obrazului și a buzelor, umiditatea solemnă a ochilor transformă viața într un port, în care vapoarele pleacă în larg fără destinație, transportînd nu oameni, ci despărțiri. Și viața ce i, dacă nu locul despărțirilor?
De cîte ori mă înduioșează un zîmbet, mă îndepărtez cu o povară de ireparabil, căci nimic nu descoperă mai înfiorător ruina care așteaptă omul ca acest simbol aparent de fericire și care exprimă mai crud unei inimi desfrunzite freamătul de vremelnicie al vieții, decît horcăitul clasic al sfîrșitului. — Și de cîte ori îmi zîmbește cineva, descifrez pe fruntea luminoasă chemarea sfîșietoare: „Apropie te, vezi prea bine că și eu sînt muritor!“ — Sau cînd ochii mi s au întunecat de noaptea mea, glasul zîmbetului îmi flutură pe lîngă urechi avide de implacabil: „Privește mă, este pentru ultima oară!“
...Și de aceea zîmbetul te oprește de la singurătatea din urmă, și oricît nu te ar mai interesa colegii de respirație și de putrefacție, te ntorci spre ei ca să le sorbi secretul, să te îneci în el și ei să nu știe, să nu știe ce grei sînt de vremelnicie, ce mări poartă și la cîte naufragii nu ne invită frămîntarea inconștientă și incurabilă a zîmbetului lor, la ce ispite de dispariție te supun, deschizîndu și sufletul spre tine și tu ridicînd — cu freamăt și îndurerare — lespedea surîsului!

Germinația fiecărui adevăr ne pune corpul la teasc. Ne stoarcem viața de cîte ori cugetăm, încît un gînditor absolut ar fi un schelet ce și ar ascunde oasele în... transparența gîndurilor.

Paloarea e culoarea ce o ia gîndirea pe fața omenească.

Destin nu există decît în acțiune, fiindcă numai în ea riști totul, fără să știi unde vei ajunge. Politica — în sensul de exasperare a ceea ce i istoric în om — este spațiul fatalității, abandonarea integrală forțelor constructive și destructive ale devenirii.
Și în singurătate riști totul, dar aici fiind în clar cu ce se va întîmpla, luciditatea atenuează iraționalul soartei. Îți anticipezi viața, îți trăiești destinul ca un inevitabil fără surprize, căci, într adevăr, ce i singurătatea dacă nu viziunea trans lucidă a fatalității, maximum de luminozitate în agitația oarbă a vieții?
Omul politic renunță la conștiință; singuraticul, la acțiune. Unul trăiește uitarea (și asta e politica); celălalt o caută (și asta i singurătatea).
O filozofie a conștiinței nu poate sfîrși decît într una a uitării.

Un om care practică o viață întreagă luciditatea ajunge un clasic al deznădejdii.
Femeia ce privește spre ceva oferă o imagine de o rară trivialitate. Ochii melancolici te invită, dimpotrivă, la o distrugere aeriană, și setea de impalpabil pe care ți o satisface funebrul și parfumatul lor azur te împiedică să mai fii tu însuți. Ochi ce nu zăresc nimic și din fața cărora dispari, ca să nu le pătezi infinitul cu obiectul prezenței tale. Privirea pură a melancoliei este modul cel mai ciudat prin care femeia ne face să credem că a fost cîndva tovarășa noastră în Rai.

Melancolia este o religiozitate fără nevoia Absolutului, o lunecare din lume fără atracția transcendentului, o slăbiciune pentru aparențele cerului egală insensibilității la simbolul acestuia. Posibilitatea ei de a se dispensa de Dumnezeu — deși îndeplinește condițiile inițiale ale apropierii de el — o transformă într o voluptate, care se satisface creșterii ei proprii și slăbiciunilor ei repetate. Căci melancolia este un delir estetic, suficient sieși, steril în mitologie. Nu vei găsi în ea nimic străin unui vis legănat, căci nu generează nici o imagine peste cursul etericei sale destrămări.
Melancolia i o virtute la femei și un păcat la bărbați. Așa se explică de ce aceștia au folosit o spre cunoaștere...

Există în unele surîsuri feminine o aprobare duioasă, care te îmbolnăvește. Ele se încuibă și se depun pe fondul necazurilor zilnice, exercitînd un control subteran. Femeile — ca și muzica — trebuie ocolite în receptivitățile tulburi care măresc pînă la leșin pretextele de înduioșare. Cînd vorbești despre teamă, despre teama însăși, în fața unei blonde spiritualizate de paloare și care și apleacă ochii pentru a suplini prin gest mărturisirea, surîsul ei frînt și amar ți se rostogolește n carne și și prelungește prin ecouri chinul său imaterial.
Surîsurile sînt o povară voluptuoasă pentru cel ce le împarte și pentru cel ce le primește. O inimă atinsă de delicatețe greu poate supraviețui unui surîs duios. Tot așa, sînt priviri după care nu te mai poți hotărî pentru nimic.

Un fulg rătăcitor prin aer este o imagine de zădărnicie mai sfîșietoare și mai simbolică decît un cadavru. Tot așa, un parfum neobișnuit ne face mai triști decît un cimitir, precum o indigestie — mai gînditori decît un filozof. Și mai mult decît catedralele, nu ne face mai religioși mîna unui cerșetor ce ne arată drumul de urmat într un oraș mare și n care ne am pierdut?

Începi a te neliniști de Timp, cu mult înainte de a i citi pe filozofi, privind atent, într un moment de oboseală, fața unui om bătrîn. Brazdele adîncite de necazuri, de speranțe și de năluciri se înnegresc și se pierd parcă fără urmă într un fond de întuneric, pe care „fața“ îl ascunde cu greu, mască nesigură a unui abis îndurerat. În fiece cută pare a se fi adunat vremea, a se fi ruginit devenirea, a fi îmbătrînit durata. Nu atîrnă timpul în ridurile bătrîneții și nu e fiecare cută un cadavru temporal? Fața omenească este folosită de demonia vremii ca o demonstrație de zădărnicie. O poate cineva privi senin în amurgul ei?
Înclină ți ochii spre un bătrîn cînd n ai Ecleziastul la îndemînă, fața lui — de care el poate fi perfect străin — te va învăța mai mult ca înțelepții. Căci sînt încrețituri care dezvelesc acțiunea Timpului mai nemilos decît un tratat de zădărnicie. Unde să găsești cuvinte care să zugrăvească eroziunea lui implacabilă, înaintarea lui destructivă, cînd peisajul deschis și accesibil al bătrîneții ți se oferă la toate colțurile ca o lecție decisivă și o sentință fără apel?
Neastîmpărul copiilor în brațele bunicilor să nu fie oroarea instinctivă de Timp? Cine n a simțit în sărutul unui bătrîn inutilitatea infinită a timpului?

De oameni mă separă toți oamenii.

De aș alerga ca un nebun în căutarea mea, cine mi spune că nu mi voi ieși niciodată în cale? Pe ce maidan al universului mă voi fi rătăcit? Mă duc să mă caut acolo unde se aude lumina..., căci de mi aduc bine aminte, iubit am altceva decît sonoritatea transparențelor?

Cui nu i se pare că după fiece amărăciune luna a devenit mai palidă și razele soarelui mai sfioase și că devenirea își cere scuze, schilodindu și ritmul, — aceluia îi lipsește baza cosmică a singurătății.

Ruptura de ființă te face bolnav de tine însuți, încît este destul să pronunți cuvinte ca: uitare, nefericire, despărțire, pentru a te dizolva într un fior mortal. Și atunci, ca să trăiești, riști imposibilul: accepți viața.

A rămîne singur cu întreaga iubire, cu povara infinitului erotic — iată sensul spiritual al nefericirii în dragoste, încît sinuciderile nu sînt probe ale lașității omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii. Dacă n ar fi atenuat chinurile amoroase prin disprețul teoretic pentru femeie, toți amanții s ar fi sinucis pînă acum. Știind însă ce e ea, au introdus prin luciditate un element de mediocritate în insuportabilul acelor văpăi. Nefericirea în dragoste întrece în intensitate cele mai adînci emoții religioase. Ce e drept, ea n a construit biserici; dar a ridicat morminte, morminte peste tot.
Iubirea? Dar priviți cum fiece rază de soare se ngroapă într o lacrimă, de parcă astrul strălucitor s ar fi născut dintr un acces de plîns al Divinității!

Nefericirea este starea poetică prin excelență.

În măsura în care animalele sînt capabile de nefericire în dragoste, participă la umanitate. De ce n am admite că privirea umedă a cîinelui sau duioșia resemnată a măgarului nu exprimă uneori regrete fără cuvinte? Există ceva sumbru și îndepărtat în erotica animală, și care ne o face atît de străină.
Literatura este o mărturie sigură că noi ne simțim mai aproape de plante decît de animale. Poezia în mare parte nu i decît un comentariu la viața florilor, iar muzica o depravare umană a melodiilor vegetale.
Orice floare poate servi de imagine nefericirii în dragoste. Așa se explică apropierea noastră de ele. Și apoi, nici un animal nu poate fi un simbol al vremelniciei, pe cînd florile sînt expresiile ei directe, ireparabilul estetic al efemerului.

La adică, ce face fiecare om? Se ispășește pe sine însuși.

N aș putea iubi decît un înțelept nefericit în dragoste...

Ceea ce face orașele mari atît de triste este că fiecare om vrea să fie fericit, iar șansele scad pe măsura ce dorința crește. Căutarea fericirii indică distanța de rai, gradul căderii umane. Și atunci, să ne mirăm de ce Parisul e punctul cel mai îndepărtat de Paradis?

Poți înghiți biblioteci întregi, nu vei găsi mai mult de trei patru autori care merită a fi citiți și recitiți. Proeminențele acestui gen sînt niște analfabeți geniali, care trebuie admirați și la nevoie învățați, dar care, în fond, nu ne spun nimic. Aș vrea să pot interveni în istoria spiritului omenesc cu brutalitatea unui măcelar împodobit de cel mai rafinat diogenism. Căci pînă cînd vom mai lăsa în picioare pe atîția creatori care n au știut nimic, copii obraznici și inspirați, lipsiți de maturitatea fericirii și a nefericirii? Un geniu care n a ajuns la rădăcinile vieții, oricîte posibilități de expresie ar avea, nu trebuie gustat decît în clipe de indiferență. Este mai mult decît înfiorător să te gîndești ce puțini oameni au știut ceva cu adevărat, ce puține existențe complete au apărut pînă acum. Și ce i o existență completă, și ce nseamnă a ști? — A păstra o sete de viață în amurguri...

Anumite ființe simt pornirea spre crimă numai pentru a gusta o viață intensificată, așa încît negația bolnăvicioasă a vieții este în același timp omagiul ei.
Oare ar fi existat criminali dacă sîngele n ar fi cald? Impulsul destructiv caută leacul unei răceli interne și mă îndoiesc că, fără o reprezentare implicită a unei călduri moleșitoare și roșii, vreun pumnal s ar fi înfipt cîndva în vreun trup. Sîngele emană aburi adormitori, în care asasinul nădăjduiește a și îmblînzi fiorurile de gheață. O singurătate neîndulcită de înduioșări generează crima, încît orice morală ce vrea distrugerea răului în adîncime are de privit numai o problemă: ce direcție trebuie să dăm singurătății, acest cadru ideal al ruinei și al descompunerii.

Găsi va cineva vreodată cuvinte pentru freamătul care împreună în infinitatea aceleiași clipe suprema voluptate cu suprema durere? Sau vreo muzică, plecînd din toate zorile și apusurile acestei lumi, — putea va ea transmite altor oameni senzațiile unei victime cosmice a fericirii și nefericirii? Un naufragiat bătut de toate valurile, izbit de toate stîncile, chemat de toate întunecimile — și care ar ține soarele în brațe! Epavă rătăcind cu izvorul vieții la piept, strîngîndu i strălucirea lui mortală, înecîndu se cu el în valuri, căci fundurile mării așteaptă din veșnicie lumina și groparul ei.

Contactul între oameni — societatea în genere — n ar fi posibil fără întrebuințarea repetată a acelorași adjective. Interziceți le prin lege și veți vedea în ce mică măsură omul este un animal sociabil. Vor dispărea imediat conversația, vizitele, întîlnirile, și societatea se va degrada la raporturi mecanice de interese. Lenea de gîndire a dat naștere la automatismul adjectivului. Aceeași calificație i se aplică lui Dumnezeu și unei mături. Altădată, Dumnezeu era infinit; astăzi e epatant. (Fiecare țară își are expresiile vidului ei mental.) — Interziceți adjectivul cotidian și definiția celebră a lui Aristot cade.

Diferențele dintre filozofii antici și cei moderni, atît de frapante și de defavorabile ultimilor, pleacă din faptul că aceștia au filozofat la masa de lucru, la birou, pe cînd aceia în grădini, în piețe sau la cine știe ce margine de mare. Apoi anticii, mai leneși, stăteau multă vreme întinși, căci știau bine că inspirația vine orizontal. Astfel, ei așteptau gîndurile, pe cînd modernii le siluiesc și le provoacă prin lectură, făcînd impresia că nici unul n a cunoscut plăcerea iresponsabilității meditative, ci și au organizat ideile cu aplicație de întreprinzători. Niște ingineri în jurul lui Dumnezeu.
Multe spirite au descoperit Absolutul din a fi avut o canapea în preajma lor.
Fiecare poziție a vieții este o altă perspectivă a ei. Filozofii se gîndesc la altă lume, fiindcă gîrbovi de obicei, s au săturat a o privi pe aceasta.
Cărui om, zărindu se n oglindă într un semiîntuneric, nu i se pare a se fi întîlnit cu sinucigașul din el?

Poți iubi o ființă impermeabilă Absurdului și care nu bănuiește din ce tragedie pleacă el, din cîte eleganțe de venin, din cît rafinament de dezolare, din cîte reflexe vicioase și înșelătoare ale pustiului lăuntric?
Absurditatea este insomnia unei erori, eșuarea dramatică a unui paradox. Febra spiritului nu poate fi măsurată decît prin abundența acestor funeralii logice care sînt formulele absurde.
Muritorii de totdeauna s au ferit cu teamă de ele, au priceput ei negreșit ceva din nobila lor descompunere, dar nu le au putut prefera siguranței sterpe, calmului compromițător al rațiunii.

De cîte ori mă gîndesc la moarte, îmi pare că voi muri mai puțin, că nu pot să mă sting, știind că mă voi stinge, că nu pot să dispar, știind că voi dispărea... Și dispar, mă sting și mor de totdeauna.

Viața i eterică și funebră ca sinuciderea unui fluture.

Nemurirea este o concesie de eternitate pe care moartea o face vieții. Știm noi însă prea bine că n o face... Căci atîta generozitate ar costa o viața.

Pentru fiece problemă îți trebuie altă temperatură. Numai nefericirii îi convine oricare...

Să pari vesel tuturor și nimeni să nu vadă că și fulgii sînt lespezi de mormînt! A avea vervă în agonie...

Moralitatea subiectivă își atinge punctul culminant în hotărîrea de a nu mai fi trist.
Permeabilă demoniei, tristețea este ruina indirectă a moralei. Cînd răul se opune binelui, el participă la valorile etice ca forță negativă, cînd însă își cîștigă autonomia și zace în sine, fără a se mai afirma în luptă cu el, atunci realizează demonia. Tristețea i unul din agenții de autonomie a răului și de săpare a eticii. Dacă binele exprimă elanurile de puritate ale vieții, tristețea i umbra lui incurabilă.

Creațiile spiritului sînt un indicator al insuportabilului vieții. Tot așa și eroismul.

Melancolia i starea de vis a egoismului.

De n ar exista o voluptate secretă în nefericire, am duce femeile să nască la abator.

Spune unui suflet delicat: despărțire, și ai trezit poetul din el. Același cuvînt unui om de rînd nu i inspiră nimic. Și nu numai despărțire, ci orice. Diferența între oameni se măsoară după rezonanța afectivă a cuvintelor. Unii se îmbolnăvesc de o sfîrșeală extatică ascultînd o expresie banală, alții rămîn reci la o probă de zădărnicie. Pentru aceia, nu este cuvînt în dicționar care să nu ascundă o suferință, iar aceștia nici n o au în vocabular. Prea puțini sînt cei ce și pot întoarce cugetul — oricînd — spre întristare.

Oricît s ar lega bolile de constituția noastră, este imposibil să nu le disociem, să nu le găsim exterioare, străine, neavenite. De aceea, cînd vorbim de un om nesănătos îi precizăm boala ca o anexă fatală, care introduce un plus de iremediabil identității lui inițiale. În fața noastră, el rămîne cu boala lui, care păstrează o independență și o obiectivitate relativă. Ce greu e însă a disocia melancolia de o ființă! Căci ea i boala subiectivă prin excelență, inseparabilă de cel posedat, aderentă pînă la coincidență, și ca atare incurabilă. Să nu existe leac pentru ea? Totuși; dar atunci trebuie să ne lecuim de propriul eu. Nostalgia după altceva din reveriile melancolice nu e decît dorul după un alt eu, dar pe care l căutăm în peisaje, în depărtări, în muzică, înșelîndu ne fără voie asupra unui proces mult mai adînc. Totdeauna ne reîntoarcem nemulțumiți și ne abandonăm nouă înșine, căci nu este ieșire din boala care ne poartă numele și pe care pierzînd o, nu ne am mai afla.

Nu cred ca Dumnezeu să fi făcut pe Eva din coasta noastră, căci atunci ar trebui să ne înțelegem cu ea și altundeva decît în pat. Dar la drept vorbind, nu i și aceasta o înșelăciune? Sîntem oare mai departe unul de altul decît în cvasiidentitatea orizontală? De unde altcum pornirea obscură și nestăpînită, a ceasurilor tulburi, de a ți vărsa plînsuri tainice pe sînii femeilor pierdute, în hoteluri vechi?
Nu atît din instinct, cît din groaza de plictiseală atîrnăm de femeie. Și se prea poate ca ea să nu fie decît o născocire a acelei groaze. Din frica de singurătate a lui Adam a plămădit Dumnezeu pe Eva, și de cîte ori ne năpădesc fiorurile izolării am oferi Creatorului cîte o „coastă“, pentru ca, născută din noi, să ne sorbim în femeie propria singurătate.
Castitatea este un refuz al cunoașterii. Asceții își puteau satisface dorința de pustiu mai ușor în preajma femeii, dacă spaima de „ispit㓠nu i ar fi deposedat de adîncimea misterioasă a sexualității. Panica într o lume de obiecte trezește un dor mortal de femeie, ea însăși obiect, însuflețit de patimile plictiselii noastre.

O ființă pe calea unei spiritualizări complete nu mai e capabilă de melancolie, fiindcă nu se mai poate abandona în voia ondulațiilor capricioase. Spirit înseamnă rezistență, pe cînd melancolia, mai mult decît orice, presupune ne rezistența la suflet, la fierberea elementară a simțirii, la incontrolabilul afectelor. Tot ceea ce în noi e nestăpînit, tulbure, iraționalul alcătuit din vis și bestialitate, deficiențe organice și aspirații turmentate, ca și explozii muzicale ce umbresc puritatea îngerilor și ne fac să privim disprețuitor spre crini — constituie zona primară a sufletului. Aici se află melancolia acasă, în poezia acestor slăbiciuni.
Cînd te crezi mai îndepărtat de lume, adierile melancolice îți dovedesc iluzia apropierii tale de spirit. Forțele vitale ale sufletului te atrag în jos, te obligă să te scufunzi în adîncimea primară, să ți recunoști sursele, de care te izolează vidul abstract al spiritului, seninătatea lui implacabilă.
Melancolia i o distanță de lume prin mijloacele vieții, iar nu ale spiritului; dezertarea din imanență a țesuturilor. Prin apelul neîncetat la spirit, bărbații i au adăugat o nuanță reflexivă, ce n o întîlnim la femei, care, nerezistînd niciodată sufletului lor, se tălăzuiesc într o melancolie imediată.

Nevoia de un timp pur, curățit de devenire, și care să nu fie eternitate.... O subțiere eterică a „trecerii“, o creștere în sine a temporalității, un timp făr㠄curgere“... Extaz delicat al mobilității, plenitudine temporală în afară de clipe... A te scufunda într un timp lipsit de dimensiuni și de o calitate atît de aeriană, că inima noastră l poate întoarce înapoi, el nefiind pătat de ireversibil și nici atins de irevocabil...
...Încep să bănuiesc felul în care el s a insinuat în Paradis.

Cine n are organ pentru eternitate o concepe ca o altă formă a temporalității, încît alcătuiește imaginea unui timp ce curge în afară de sine sau a unui timp vertical. Icoana temporală a eternității ar fi atunci o curgere în sus, o acumulare verticală de clipe, care stăvilesc lunecarea dinamică, deplasarea orizontală spre moarte.
Suspendarea timpului introduce o dimensiune verticală, dar numai atîta vreme cît durează actul acestei suspendări. Odată consumat, eternitatea neagă timpul, constituind o ordine ireductibilă. Schimbarea direcției naturale, violentarea temporalității din accesul la veșnicie ne arată cum orice act de înfrîngere a vieții implică și o siluire a timpului. Dimensiunea verticală a suspendării este o perversiune a simțului temporal, căci eternitatea n ar fi accesibilă fără depravarea și vicierea acestuia.

Boala reprezintă triumful principiului personal, înfrîngerea substanței anonime din noi. De aceea este ea fenomenul cel mai caracteristic al individuației. Sănătatea — chiar în forma transfigurată a naivității — exprimă participarea la anonimat, la paradisul biologic al indiviziunii, pe cînd boala este sursa directă a separativității. Ea schimbă condiția unei ființe, plus ul ei determină o unicitate, un salt peste firesc. Diferența între un om bolnav și unul sănătos este mai mare ca între ultimul și nu importă care animal. Căci a fi bolnav înseamnă a fi altceva decît ceea ce ești, a te supune determinărilor posibilului, a identifica momentul cu surpriză. În mod normal dispunem de soarta noastră, ne prevedem în fiecare clipă și trăim într o siguranță plină de indiferență. Sîntem liberi să credem că în cutare zi, în cutare ceas, vom putea fi serioși, veseli și nimic nu ne împiedică să ne bazăm pe interesul ce l vom acorda unor lucruri oarecare. — Dimpotrivă, în conștiința generată de boală. Nici o urmă de libertate; nu putem prevedea nimic, robi chinuiți ai dispozițiilor și capriciilor organice. Fatalitatea respiră prin toți porii, urîtul izvorăște din membre și toate alcătuiesc apoteoza necesității care este boala. Niciodată nu știi ce vei face, ce se va întîmpla, ce dezastre pîndesc în umbrele lăuntrice, nici în ce măsură vei iubi, nici în ce măsură vei urî, pradă climatului isteric al nesiguranțelor. Boala care ne separă de natură ne leagă de ea mai rău decît mormîntul. Nuanțele cerului ne obligă la modificări echivalente în suflet, gradele de umiditate la dispoziții corespunzătoare, anotimpurile la o periodicitate blestemată. Astfel, traducem moral întreagă natura. La distanță infinită de ea îi tălmăcim toate fanteziile, haosul evident sau implicit, curbele materiei în pendulațiile unei inimi incerte. Să știi că n ai nici o legătură cu lumea și să i înregistrezi toate variațiile, iată paradoxul bolii, necesitatea stranie ce ni se impune, libertatea de a gîndi dincolo de ființă și condiția de cerșetor al propriului trup. Căci, într adevăr, nu întindem mîna spre noi înșine, nu ne solicităm sprijinul, vagabonzi la porțile eului nostru, în abandonarea unei vieți fără leac? Nevoia de a face ceva pentru tine însuți și a nu te putea ridica peste o pedagogie a incurabilului!
De am fi liberi în boli, medicii ar ajunge cerșetori, căci muritorii trag spre suferință, dar nu spre amestecul ei chinuitor de subiectivitate exasperată și de necesitate invincibilă.
Boala este modul în care moartea iubește viața, iar individul teatrul acestei slăbiciuni. În orice durere, absolutul morții gustă devenirea, chinul nostru nefiind decît ispita, degradarea voluntară a întunericului. Și astfel, suferința nu e decît un „minus de absolut“ al morții.

„Mi s a făcut inima ca ceara și se topește înlăuntrul meu.“ (Psalm XXII) Fă, Doamne, ce mai poți pînă nu ți trîntesc oasele mele în cap!

Muzica este timp sonor.

Viața și cu mine sîntem două linii paralele ce se întîlnesc în moarte.

Fiecare om este propriul lui cerșetor.

Amețelile cărora sînt supuși unii oameni și care îi obligă să se rezeme de arbori sau de ziduri în plină stradă au un sens mai adînc decît sînt înclinați a crede filozofii și chiar poeții. A nu mai putea sta vertical — a te degaja de poziția naturală a omului — nu și are sursa într o tulburare nervoasă sau într o compoziție a sîngelui, ci în istovirea fenomenului uman, care implică abandonarea tuturor caracterelor ce l însoțesc. Ai uzat omenescul în tine? Atunci părăsești fatal forma prin care el s a definit. Cazi; fără ca totuși să te reîntorci la animalitate, căci este mai mult decît probabil că amețelile ne aruncă la pămînt pentru a ne da alte posibilități de înălțare. Revenirea la poziția care a precedat fenomenul verticalei umane ne deschide alte cărări, ne pregătește o altă creștere și, schimbîndu ne înclinarea corpului, ne deschide spre o altă perspectivă a lumii.
Senzațiile stranii de amețeală, care te apucă orișiunde și mai cu seamă de cîte ori distanța de om evoluează în direcția infinitului, nu indică numai o prezență agresivă a spiritului, dar și o ofensivă năprasnică a tot ce am adăugat peste constantele soartei umane. Căci amețeala este simptomul specific al depășirii unei condiții firești și al imposibilității de a mai împărtăși poziția fizică legată de ea. Rupîndu se legăturile lăuntrice cu omul, semnele lor exterioare urmează procesul de disoluție. Tulburări analoage trebuie să fi resimțit animalul cînd a început să se ridice în două labe. Și nu sînt introspecții regresive care ne coboară pînă la acele îndepărtate neliniști, și amintiri indefinibile care ne apropie de amețelile începutului uman?
Tot ce nu este inert trebuie, în grade diferite, să se rezeme. Și cu atît mai mult omul, care nu și împlinește destinul decît născocindu și siguranțe și nu și păstrează poziția decît prin tonicul înșelăciunilor. Dar cine e pus în fața sa însuși, cine lunecă în transparența propriei condiții, cine nu mai e om decît în bunăvoințele memoriei — mai poate el apela la sprijinul tradițional, la mîndria animalului vertical, și mai poate să se rezeme pe sine, cînd de mult nu mai este el?
Obiectele îl mai țin doar să nu cadă, așteptînd să rodească fructele altei vieți în seva atîtor amețeli.
Putrezește omul în tine în abuzul pervers al cunoașterii, și nimic nu exprimă mai direct această supremă destrămare ca nesiguranța pașilor în lume. Amețeala consecutivă finalului uman este un fior de limită, la început prevestitor și dureros, apoi promițător și întăritor. O speranță de o vitalitate drăcească ne mînă spre căderi repetate, în vederea unor purificări nebănuite. Altceva va începe, după ce omul s a copt în noi și a leșinat, ceva străin presimțirii celor rămași în urmă, pe la mijlocul umanității. Să ți se descompună Dumnezeu în vine, să l îngropi împreună cu resturile tale, ce le vei aduna prin amintiri, și cu stîrvuri umane și divine să ți îngrași verdețuri de nădejde, și lumini de putregai să sprijine timiditatea atîtor zori!
Dar pentru a te purifica de moștenirea omenescului tău, învață a obosi, a dizolva, a corupe moartea din tine, de la răspîntiile tale. Privește un om stingher care așteaptă ceva și întreabă te ce. Și vei vedea că nimeni n așteaptă nimic, nimic ce n ar fi moartea. Fost ai cîndva destul de nfrigurat să vezi aceasta, să vezi cum toți se nșală, cum toți fără să știe întind spre moarte mîinile, cînd cred că vine cineva, că n au stat în zadar? De ce ființa singură, cu ochii plecați de o atenție obosită, și de ce orice vietate ne pare că n au ce aștepta, că nu este un ce, în afară de atracția caldă și rece a morții, rătăcitoare prin deșerturi, cafenele, paturi vechi și colțuri de stradă? Să nu existe întîlniri decît cu ea? Pe cine, pe cine poate aștepta un muritor fără să moară? Mergi în calea lui ca să trăiești, s㠄trăiești“ lîngă un muritor? Ce îngrozitor să nu observi că fugi după cei ce mor ca să scapi de moarte!

Nu eu sufăr în lume, ci lumea suferă în mine. Individul există doar în măsura în care concentrează durerile mute ale lucrurilor, de la zdreanță pînă la catedrală. Și tot așa, el nu i viață decît din clipa în care, de la vierme la Dumnezeu, vietățile se bucură și gem în el.

Nici un pictor n a reușit să redea singurătatea resemnată din privirea dobitoacelor, fiindcă nici unul nu pare a fi înțeles incompatibilul ochilor animalici: o enormă tristețe și o lipsă de poezie echivalentă.
Privirea omenească n a adăugat decît accentul de regret poetic, a cărui absență indică la ființele respective vecinătatea originii lor.

Amărăciunea este o muzică alterată de vulgaritate. Noblețe nu există decît în melancolie... De aceea, nu e cu totul neimportant să știi în ce nuanță a urîtului de lume te ai gîndit la Dumnezeu...

Un gînditor ce ar auzi cum putrezește o idee...

„A omorî timpul“, așa se exprimă banal și profund neprielnicia plictiselii. Independența cursului temporal față de imediatul vital ne face sensibili la inesențialul, la vidul devenirii, care și a pierdut substanța; o durată fără conținut vital. Trăirea în imediat asociază viața și timpul într o unitate fluidă, căreia ne abandonăm cu pateticul elementar al naivității. Cînd însă atenția, fruct al unor inegalități lăuntrice, se aplică asupra scurgerii vremii și se înstrăinează de ceea ce palpită în devenire, ne pomenim prezenți într un gol temporal, care în afară de sugestia unei desfășurări fără obiect nu ne poate oferi nimic. Plictiseala e prizonieratul în timpul inexpresiv, emancipat de viață, ce o evacuează chiar, spre a și crea o sinistră autonomie. Și atunci ce mai rămîne? Vidul omului și vidul vremii. Împerecherea a două neanturi generează plictiseala — doliu temporal al conștiinței separate de viață. Ai vrea să trăiești și nu poți „trăi“ decît în timp; ai vrea o baie de imediat și nu poți decît să te usuci în aerul purificat de ființă al unei deveniri abstracte. Ce e de făcut împotriva plictiselii? Cine e dușmanul ce trebuie răpus sau măcar uitat? Desigur timpul — și numai el. Am fi noi înșine — de am trage ultimele consecințe. Dar plictiseala se definește chiar prin ocolirea acestora; ea caută în imediat ceea ce nu poate fi găsit decît în transcendent.
„A omorî timpul“ nu înseamnă decît a nu mai „avea“ timp — căci plictiseala e creșterea lui abundentă, multiplicarea lui nesfîrșită în fața sărăciei imediatului. „Omori“ timpul pentru a l sili să intre în tiparele existenței, pentru a nu și mai însuși prerogative de existență.
Orice soluție împotriva plictiselii este o concesie vieții, a cărei bază se clatină în hipertrofia temporală. Existența nu i suportabilă decît în echilibrul dintre viață și timp. Situațiile de limită derivă din exasperarea acestui dualism. Atunci omul, pus în fața poziției tiranice a timpului, victimă în imperiul lui, ce o să mai „omoare“, cînd viața nu mai e prezentă decît în sclavia regretului?

Aș vrea uneori să fiu atît de singur, că morții, enervați de mahalaua și de zarva cimitirului, l ar părăsi — și invidiindu mi liniștea, mi ar cere rugător ospitalitatea inimii. Și cum ar coborî ei pe scări tainice spre funduri de nemărmurire, deșerturile tăcerii le ar scoate un oftat ce ar trezi faraonii din perfecțiunea adăpostului lor. Astfel ar veni mumiile, dezertînd din întunecimile piramidelor, să și continue somnul în morminte mai sigure și mai imobile.

Viața: pretext suprem pentru cine e mai aproape de depărtarea lui Dumnezeu decît de imediatul ei.

De ar fi femeile nefericite în ele însele, și nu din pricina noastră, de ce jertfe n am fi capabili, de cîte umilințe și slăbiciuni! De la o vreme nu mai poți inventa voluptăți și nici sorbi delicii, decît în aromele insinuante, în mrejele îmbătătoare ale nefericirii. Cum numai întîmplarea le face triste, pîndim și noi prilejul pentru un exercițiu de gust, ahtiați de umbre feminine, rătăcitori nocturni ai iubirii și paraziți îngîndurați ai lui Eros. Femeia i Paradisul ca noapte. — Așa se proiectează în setea de obscuritate mătăsoasă, de ntuneric dureros. Patima amurgurilor o așază în centrul zvîrcolirilor noastre — vietate anonimă transfigurată de gustul nostru de umbre.
În durerile mari, în durerile monstruoase, a muri nu înseamnă nimic, este atît de natural, că nu te poți scoborî la nivelul unei atari banalități. Problema cea mare este atunci a trăi; a căuta secretul acestei chinuitoare imposibilități, a dezlega taina respirației și a speranțelor. Așa se explică de ce reformatorii — frămîntați pînă la obsesie de a da alte tipare vieții — au fost ființe ce au suferit peste marginile chinului! Moartea le părea o evidență strivitor de comună. Și nu apare ea din centrul bolii ca o fatalitate atît de apropiată, încît e aproape comic s o mai transformi în problemă? E destul să suferi, să suferi îndelung, ca să ți dai seama că în lumea asta totul e evidenț㠗 afară de viață. Răpit din mrejele ei, faci tot posibilul s o așezi în alte ordine, să i dai alt curs sau, în sfîrșit, s o născocești. Reformatorii au ales căile prime; ultima e soluția extremă a unei extreme singurătăți.
Frica de moarte este un fruct bolnăvicios al zorilor suferinței. Pe măsură ce durerile devin grave și mature, îndepărtîndu ne de viaț㠗 aceasta se fixează fatal în centrul perspectivei, încît nimic nu ne desparte mai mult de moarte ca vecinătatea ei. Iată de ce, pentru omul separat de imediat prin infinit, speranțe nu mai pot renaște decît la marginea prăpastiei.

De și ar așeza Dumnezeu fruntea pe umărul meu ce bine ne ar sta nouă așa, singuri și nemîngîiați...

O autobiografie trebuie să se adreseze lui Dumnezeu, și nu oamenilor. Natura însăși îți dă un certificat de deces cînd te povestești muritorilor.
Nefericirea de a nu fi destul de nefericit...

Să nu mai poți trăi decît deasupra sau sub spirit, în extaz sau imbecilitate! Și cum primăvara extazului moare în trăsnetul unei clipe — apusul obscur al imbecilității nu se mai termină niciodată. Fioruri prelungi de nebun beat, țăndări și gunoaie risipite în sînge oprindu i mersul, lighioane scîrboase spurcînd gîndurile și draci cărînd idei printr un creier pustiit... Ce vrăjmaș a biruit spiritul? Și ce substanță de ntuneric hrănește atîta noapte?
Groaza ce se ntinde la poalele imbecilității înalță aburi de adormire mută și viața tace resemnată, în ceremonialul funebru de ngropare a spiritului. Un vis de monotonie neagră căruia locașurile de veci sînt prea înguste imensității lui crepusculare.

Idioțenia este o groază ce nu poate gîndi asupra ei însăși, un neant material. — Cînd separația de tine însuți prin reflexie își pierde din tărie și n ai distanță de propria ta groază, o introspecție atentă te obligă la o privire frățească spre idioți. Ce mare boală este groaza!

Cu fiecare zi sîntem mai singuri. Ce grea și ce ușoară trebuie să fie ultima!
După ce ai adunat cu trudă și cu hărnicie atîta izolare, sentimente de proprietar te mpiedică să mori cu cugetul împăcat. Atît avut fără moștenitori! Spulberare este cuvîntul pentru rosturile din urmă ale inimii...
Azvîrlit în preajma propriului gol, spectator al unei poezii despuiate, incapabil de a te dezmetici dintr o mîhnire rece — vidul lăuntric îți descoperă nedeterminarea infinită ca formă a ispășirii.

În plină lumină să te gîndești la noapte, să ți fugă cugetul spre ea în mijlocul amiezei... Soarele nu numai că nu învinge întunericul, dar mărește pînă la suferință aspirația nocturnă a sufletului. De ne ar servi azurul de pat și soarele de pernă, sfîrșeala voluptuoasă ar chema noaptea spre a și îndestula nevoia de oboseală vastă. Tot ce în noi este dimensiune nocturnă plămădește un revers sumbru al infinitului. Și astfel, sfîrșeala din zile și din nopți ne duce spre o nesfîrșire negativă.

Singurătatea este o operă de convertire la tine însuți. Se întîmplă însă că, adresîndu te numai ție, ceea ce ai mai bun devine independent de identitatea ta firească. Și astfel te adresezi cuiva, altuia. De aici, sentimentul că nu ești singur de cîte ori ești mai singur.

Dacă soarele ar refuza lumii lumina, ultima zi de strălucire ar asemui o rînjetului unui idiot.

Cînd ai murit lumii, ți e dor de tine însuți și ți consumi ce ți mai rămîne de trăit într o nostalgie neîmplinită. Dumnezeu este un vecin față de exilul eului nostru, care ne face să ne căutăm pe alte tărîmuri și să nu fim niciodată în apropierea noastră, prin soartă inaccesibili nouă.

Indivizii sînt organe ale durerii. Fără ei, disponibilitățile de suferință ale naturii ar fi transformat o în haos. Individuația, determinîndu se ca formă originară a ispășirii, a salvat echilibrul și legile naturii. Cînd durerea n a mai putut rămîne în ea însăși, au apărut ființele ca s o scape de chinurile virtualității. Orice act este o perfecțiune de suferință.

Doar prin distincția nefericirii o femeie se deosebește de o servitoare. Grația funebră este o sursă de nedefinibile încîntări.
Așteptarea — ca ritm ascendent — definește aspectul dinamic al vieții. Înțelepții — datorită exercițiului lucidității — o suspendă, fără ca totuși să înlăture surprizele viitorului. Numai idioțenia — perfecțiune a ne așteptării — se așază în afară de timp și de viață. O detașare completă de lucruri nu trebuie să ne permită mai mult de ceea ce ar fi emoțiile unui idiot.

După fiece intensitate, nu redevii persoană, ci obiect. Apropierile de Absolut au urmări mai grave decît orice intoxicare. Starea consecutivă beției e domoală și plăcută față de înțepenirea ce urmează slăbiciunilor împlinite pentru Dumnezeu. Accesul ultim te face doar să simți groaza de a nu mai înțelege nimic și nu reintri în materie decît după extaz. Cine ar avea curajul să definească acele clipe în care sfinții se uită n sus spre idioți?

Preocupările teologice au împiedicat cunoașterea de sine a omului. Acesta, proiectînd în Dumnezeu tot ceea ce nu e el, ne putem da prea bine seama la ce descompunere sinistră ajungea, dacă își aplica interesul și curiozitatea asupra lui însuși din începuturi. Antipodul atributelor divine reduce omul la dimensiuni de vierme. Și, într adevăr, unde am ajuns cu psihologia și cunoașterea de sine? Să ne transformăm în viermi, în viermi ce n au nevoie să și mai caute cadavre...
Prostia este o suferință nedureroasă a inteligenței. Ea aparține naturii și n are astfel istorie. Nici măcar în patologie nu intră proștii, fiindcă au de partea lor eternitatea.
Icoana cea mai veridică a lumii s ar putea alcătui din „licăririle“ unui idiot — dacă el ar putea învinge senzația de putrezire a sîngelui și și ar da seama uneori de fluxul infinitezimal al inteligenței sale.
Vocea sîngelui este o elegie neîntreruptă.

A trăi sub semnul muzicii înseamnă oare altceva decît a muri cu grație? Muzica sau incurabilul ca voluptate...

De n ai ușurat pe nimeni în a nu fi, n ai cunoscut nicicînd lanțurile ființei și nici emoția dureros de rară cînd cineva îți mulțumește de a l fi sprijinit în moarte, de a i fi întărit sfîrșirea și gîndul sfîrșirii, de a l fi scutit de trivialitatea încurajărilor și a nădejdilor.
Nici nu ne închipuim ce mulți sînt acei ce așteaptă să i dezlegăm de fericire...

Cele două tipuri de filozofi: cei ce gîndesc asupra ideilor și cei ce gîndesc asupra lor înșiși. Deosebirea dintre silogism și nefericire...
Pentru un filozof obiectiv, numai ideile au biografie; pentru unul subiectiv, numai autobiografia are idei. Ești predestinat să trăiești în preajma categoriilor sau în preajma ta. În felul ultim, filozofia este meditația poetică a nefericirii.

Oricîte pretenții am avea, în fond nu putem cere vieții mai mult de permisiunea singurătății. Îi oferim astfel prilejul de a fi generoasă și chiar risipitoare...

Rostul muzicii este să ne mîngîie de ruptura de natură, iar gradul slăbiciunii pentru ea indică distanța noastră de originar. Spiritul se vindecă de propria autonomie în creația muzicală.

Finețele anemiei ne fac permeabili unei alte lumi, iar în tristețile ei cădem perpendicular pe cer.
Tot ce nu e sănătate — de la idioțenie la genialitate — este o stare de groază.

Sensibilitatea pentru timp e o formă difuză a spaimei.

Cînd nu te mai poți gîndi la nimic, pricepi prea bine prezentul absolut al idioților, ca și senzațiile de vid ce apropie uneori mistica de imbecilitate, cu diferența că în nesfîrșitul gol al misticilor se agită o tendință secretă de înălțare, pîlpîie stingher un avînt vertical, pe cînd vidul orizontal al idioților este o întindere ștearsă pe care lunecă surd teroarea. Nimic nu unduiește deșertul monoton al imbecilității și nici o culoare nu însuflețește clipa veșnică și zările ei moarte.

Putința de a fi vesel printre oameni, și mai cu seamă cînd te stînjenește și privirea unei păsări, este unul din secretele cele mai ciudate ale tristeții. Totul e înghețat și tu ești risipitor de zîmbete; nici o amintire nu te mai poartă spre cel ce ai fost și ți scornești șăgalnic un trecut; sîngele refuză adieri de dragoste și patimile aruncă flăcări reci peste ochi stinși.
O tristețe ce nu știe să rîdă, o tristețe fără mască este o pierzanie ce lasă n urmă ciuma și, fără îndoială, de n ar fi rîsul, rîsul oamenilor triști, societatea supunea de mult la penalități mîhnirile. Pînă și grimasele agoniei nu sînt decît încercări nereușite de rîs, care trădează însă natura echivocă a acestuia. Așa se explică de ce astfel de accese ne lasă un gol mai amar decît o beție sau o noapte de dragoste. Pragul sinuciderii e un fior ce urmează unui rîs năvalnic, fără măsură și fără cruțare. Nimic nu degradează vitalitatea mai mult ca veselia, atunci cînd n ai chemare și nu ești învechit în ea. Oboselii delicate a tristeții, veselia este un atletism istovitor.
Pînă și tristețea este un meșteșug. Căci nu te deprinzi așa de ușor să fii singur și zi de zi trebuie să te căznești în nemîngîiere, supunînd năvala amărăciunilor unei culturi intime. Nevoia de stil în nefericire și de simetrie în mîhniri pare a le fi lipsit poeților. Căci ce înseamnă a fi poet? A nu avea distanță de propriile mîhniri, a fi identic nefericirii proprii.
Preocuparea de educație personală, pînă și în aceste lucruri, trădează un rest filozofic într un suflet atins de poezie. Superstiția teoretică organizează totul, pînă și tristețea. Însăși moartea unui filozof seamănă unei geometrii descompuse, pe cînd poetul, purtîndu și din viață mormîntul, a murit înainte de moarte. Miezul lăuntric al poeziei este o sfîrșire anticipată și lira n are glas decît în preajma unei inimi corupte. Pe nimic nu luneci mai repede în mormînt ca pe ritm și pe rimă, căci versurile n au făcut decît să ridice lespezi pentru însetații nopții.

Spectacolul unei femei vesele întrece în vulgaritate vulgaritatea însăși. — Curios cum tot ce ar trebui să ne facă mai puțin străini în lume sapă doar mai crunt la groapa dintre noi și ea.
Oare lumea nu i străină în sine?

Ești singur totdeauna față de tine însuți, nu față de altcineva.

Filozoful se gîndește la Divinitate, credinciosul la Dumnezeu. Unul la esență, altul la persoană. Divinitatea este ipostaza abstractă și impersonală a lui Dumnezeu. Credința fiind un imediat transcendent, ea își extrage vitalitatea din ruina esențelor. Filozofia e doar o aluzie existențială, precum Divinitatea e un aspect indirect al lui Dumnezeu.
Nu vorbi de singurătate dacă nu simți cum se clatină Dumnezeu... și nici un blestem, dacă nu L auzi sfîrșindu se în tine.
Viața este ceea ce aș fi fost, de nu m ar fi robit ispita nimicului.

Mor în suflet ecourile echivoce ale clipei în care viața — surpriză a indiferenței inițiale — străpuns a liniștea neantului.

Dumnezeu este încercarea ultimă de a ne îndestula dorința de somn... Astfel devine el un cuib de cîte ori cresc aripi oboselii noastre.

Dezlipirea muzicală de lume subțiază obiectele în fantome; nimic nu se mai întîmplă în preajma ta și ochii nu mai sînt în slujba ființelor. Ce să mai vezi, cînd totul se întîmplă departe? Tristețea — deficiență optică a percepției...
Fiece clipă este o groapă, neîndestulător de adîncă, de trebuie să sărim prin atîtea pînă să ne rupem capul.

Nu ești gelos pe Dumnezeu, ci pe singurătatea lui. Căci față de disperarea îmbălsămată care e El, omul e o mumie fîșneață.

Timiditatea este arma ce ne o oferă natura pentru a ne apăra singurătatea.

Cînd te crezi mai tare, te pomenești deodată la picioarele lui Dumnezeu. Nici o nemurire nu te poate mîntui de o atare cădere. Dar ce să faci dacă rănile vieții sînt ochi spre Creator și guri deschise spre merinde de absolut!
Privegherile înfricoșate ne mîntuie — peste vrerea noastr㠗 de superstiția ființării și, obosindu ne avîntul, ne hrănesc din adierile deșertului divin. Slăbirea voinței înfige pe Dumnezeu — ca un par de spînzurătoare — în mijlocul nesiguranțelor noastre... Absolutul e un stadiu crepuscular al voinței, o stare de foame istovitoare.

Dragostea de frumusețe este inseparabilă de sentimentul morții. Căci tot ce ne răpește simțurile în fioruri de admirație ne ridică într o plenitudine de sfîrșit, care nu e decît dorul arzător de a nu supraviețui emoției. Frumusețea îți sugerează icoana unei zădărnicii eterne! Veneția sau amurgurile pariziene invită la o sfîrșeală aromată, în care veșnicia pare a se fi topit în timp.

O agonie neîmplinită este erotica, și de aceea nu poți iubi femeia ce nu ți șoptește despre moarte și nu te ajută în a nu mai fi...
Interpunîndu se între noi și lucruri, ea ne a înstrăinat firea, purtînd astfel răspunderea înapoierii noastre în cunoaștere. Cît datorește spiritul nefericirii în dragoste! S ar putea prea bine ca el să nu fie decît opera acesteia.
Observați de altfel că femeile n au intrat în istorie decît în măsura în care au putut face pe bărbați mai singuri.

Bruma de poezie care, de bine, de rău, învăluie acest pămînt emană din toamna veșnică a Creatorului și dintr un cer necopt pentru a și scutura stelele. Anotimpul la care s a oprit ne arată prea bine că El nu i o auroră, ci un amurg, și că doar prin umbre ni l apropiem. Dumnezeu — o toamnă absolută, un sfîrșit inițial.
Primăvara — ca orice început — este o deficiență de veșnicie. Și oamenii care mor în ea sînt singurele punți spre absolut. Cînd totul înflorește, muritorii devin voluptuoși ai stingerii, ca să salveze periferia metafizică a primăverii.
La nceput a fost Amurgul.

Într o lume fără melancolie, privighetorile ar începe să scuipe și crinii ar deschide un bordel.

Atît bucuria, cît și veselia înviorează, dar una spiritul și alta simțurile. — A vorbit cineva de veselie în mistică? S a auzit vreodată de vreun sfînt vesel? Dar bucuria însoțește extazul și învecinează cu cerul pînă și în forme domoale.
Nu poți fi vesel decît între oameni; nu poți cunoaște bucuria decît singur. Trebuie să fii vesel cu cineva; cînd n ai pe nimeni, ești mai aproape de piscurile bucuriei.

Nu există boală de care nu ne ar vindeca o lacrimă ce ar începe să cînte...

Vîrtejul mortal ce unește viața și moartea dincolo de timp și de eternitate... Nu poți descoperi acest tainic unde, așezat în afară de vreme și de veșnicie, dar sufletul se ridică prin flăcări finale spre o pajiște incendiară. Mori și trăiești într o logodnă mistică cu singurătatea... Ce demon de ființă și de neființă te scoate din toate spre un tot, în care viață și moarte înalță bolțile unui suspin? De acum să urci prin extaz spiralele unei lumi ce lasă în urmă nimicul și alte ceruri, în spațiul ce adăpostește singurătatea, atît de pur că și neantul îl pătează. Unde, unde? — Dar nu simți o adiere, ca visul de nevinovăție al spumei? Nu respiri paradisul făurit de utopia unui trandafir?
Așa trebuie să fie amintirea neantului într o floare veștejită n Dumnezeu.

Doamne, m am născut sfîrșit în tine, în tine Prea sfîrșitule. — Și uneori ți am jertfit atîta viață, c am fost fîntînă săritoare prin restriștea ta. Sînt stîrv sau vulcan în tine? Sau nici tu nu știi, Părăginitule?! — Freamătul demiurgic cînd strigi: ajutor! ca viața să nu moară de infinitul ei... Caut astrul cel mai departe de pămînt; în el să mi fac un leagăn și un sicriu, și să mă nasc din mine și să mor în mine.

Cînd aspirația spre neant atinge intensitatea unei erotici, timpul sau eternitatea nu ți mai spun nimic. Acum sau pururea sînt elemente cu care se operează în lume, sînt puncte de reper, convenții de muritor. Eternitatea ne pare un bun, pe care umblăm să l cucerim, sau timpul o lipsă de merit, de care ne scuzăm în toate împrejurările. Ce sînt toate acestea, pentru cine privește din absența absolută și și deschide ochii în desăvîrșirea unui nicăieri? Zărește el, în încîntarea pură a nimicului, în priveliștea bolnăvicios de goală, vreo pată ce s atingă un nesfîrșit virgin?
Timp și eternitate sînt forme ale aderenței sau inaderenței noastre la lume, dar nu ale lepădării totale, care e o muzică fără sunete, o aspirație fără dorință, o viață fără respirație și o moarte fără stingere.
La marginea extremă a subțierii ființei, acum, aici, acolo, niciodată și totdeauna își pierd înțelesul, căci unde să mai găsești un loc sau o clipă, cînd nu mai păstrezi din lume nici amintirea ei?
Acest nicăieri voluptuos, dar de o voluptate fără conținut, e un extaz formal al irealității. O stare de transparență devine ființa noastră și un trandafir gîndit de un înger nu e mai ușor și mai vaporos ca înariparea spre desăvîrșirea planantă a neființei.
Veșnicia e un prilej de mîndrie a muritorilor, o formă pretențioasă, prin care își mulțumesc un gust trecător de nonviață. Veșnic dezamăgiți de ea, ei redevin solidari cu propriile lor fantome și iubesc mai departe timpul etern care i viața. Prin ce se deosebește acesta de eternitate? În el trăiești, căci nu se poate respira decît în beția infinitei deveniri, pe cînd eternitatea este luciditatea devenirii.
Cînd, în curgerea lucrurilor, ne scoatem capul nemulțumiți și ne trezim răzvrătiți din beția ființării, încercarea de evadare ne împinge spre negarea timpului. Decît, eternitatea ne obligă la o continuă comparație cu temporalitatea, ceea ce nu se mai întîmplă în suspendarea radicală din experiența neantului, care „este“ neutralitate atît față de timp, cît și de veșnicie, neutralitate față de „orice“.
Eternitatea ar putea fi treapta finală a timpului, precum neantul sublimarea ultimă a eternității.

Curios cum, atunci cînd îți dai seama că ființele sînt umbre, că totul e zadarnic — te îndepărtezi de lume pentru a găsi unicul rost în contemplația nimicului, cînd puteai rămîne prea bine în umbrele și în nimicul de fiecare zi. De unde să derive nevoia de a superpune neantului efectiv un neant suprem?

Eventualitatea paradisului mă face să sorb toate amărăciunile de sub soare... Și chiar fără șansa acelei perfecțiuni, nu e îngrozitor să mori pe la mijlocul lor, să lași atîtea neîmplinite mîhniri, să te săvîrșești în diletant al nefericirii? — De ți supraviețuiește o singură tristețe, zadarnic cerșit ai izbăvirea nemiloasei nopți.

A vorbi de eternitate și a te făli cu ea presupune o vitalitate a organului temporal, un omagiu secret timpului, prezent prin negație. A ști că ești în eternitate înseamnă a fi în clar cu distanța ta de ea, a nu fi total înlăuntrul ei. Din zarea unei totalități vii, a unei existențe prezente, conștiința indică totdeauna o absență.
Doar trăind nemijlocit și naiv în veșnicie, ai înfrînt energia organului temporal. Sfințenia — un imediat al eternității — nu se mîndrește cu pasul împlinit în afară de trecerea directă a lucrurilor, fiindcă ea este eternitate. Cel mult, se poate spovedi timpului, pentru a se ușura de excesul substanței proprii. Mărturisirile sfinților izvorăsc din povara pozitivă a veșniciei. Cărțile lor cad în timp, precum stelele din firmament. Exces de eternitate de o parte și de alta.
Pierderea naivității naște o conștiință ironică, pe care n o poți înăbuși nici în preajma lui Dumnezeu. Te tăvălești într o isterie duioasă și spui tuturor că viețuiești... Și ei te cred.
Devenirea e agonie fără deznodămînt, fiindcă supremul nu i o categorie a timpului.
Deșerturile sînt parcurile lui Dumnezeu. Prin ele își plimbă oboseala de totdeauna și prin ele se vaicără chinuitele noastre avînturi. Singurătatea e punctul nostru comun cu El, dar și cu diavolul. Din vremuri de nceput se ntrec ei în a fi singuri — și noi venit am tîrziu, chiar prea tîrziu, la un concurs fatal. Cînd se vor retrage din arenă, rămîne vom singuri în Singurătate, și pustiurile vor fi neîncăpătoare pentru un salt mortal.

Vulgaritatea este o cale de purificare egală extazului — cu condiția să fie suferință. Chinul în gunoi, în murdărie, teroarea n mahala devin surse mistice — și ești mai aproape de cer cînd te îneci cu groază într o mocirlă, decît privind nepăsător icoana unei madone. Blestemul e un act religios; bunătatea, unul moral. (Știm noi prea bine că morala nu i decît aspectul cetățenesc al înclinării noastre spre Absolut!)
Din fierberea duhorilor lăuntrice se ridică aburi avîntați spre azur. De simți nevoia, aruncă un scuipat spre aștri, ești astfel mai aproape de măreția lor decît zărindu i demn și cuviincios. O balegă răsfrînge cerul mai personal decît o apă cristalină. Și ochii tulburi au pete de azur ce compromit monotonia albastră a inocenței.
Ceea ce de obicei se numește perfecțiune constituie o priveliște de fadoare, chiar din lipsa chinului vulgarității. Imaginile de desăvîrșire propuse de muritori trezesc o impresie de neîndestulare, de viață neîmplinită și nereușită. Îngerii au fost scoși din circulație chiar din acest motiv: n au cunoscut suferințele degradării, voluptățile mistice ale putregaiului. Imaginea ideală a desăvîrșirii trebuie schimbată, și morala trebuie să și însușească avantajele descompunerii pentru a nu rămîne o construcție în vînt.
Morala cere purificare. Dar de ce? Ce anume să înlăturăm? Desigur, vulgaritatea. Ea nu poate fi însă îndepărtată decît trăită pînă la capăt, pînă în ultima umilire. Numai după ce ai epuizat toate posibilitățile ei de chin poți vorbi de purificare. Răul moare doar istovindu și vitalitatea. De aceea, triumful moralei implică un exercițiu dureros în mocirlă. Înecul în ea e mai greu de sens decît o puritate de suprafață. Decadența în sine n are mai multă adîncime decît inocența? „Un om moral“ nu și merită titlul decît în virtutea titlurilor compromițătoare din trecut.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!