poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4254 .



Schimbarea la față a României
personale [ ]
Capitolul V

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Emil_Cioran ]

2004-03-01  |     |  Înscris în bibliotecă de Bogdan Gagu



Lumea politicului
Istoria nu se desfåșoarå automat și nici numai datoritå unui impuls originar. Existå o necesitate internå, care activeazå continuu sub toate formele de viațå și de culturå. Prin ce mijloace se dezvoltå viața istoricå propriu ziså? Care este instrumentul ei? Unii au gåsit arta, și au conceput o justificare esteticå a istoriei, alții știința, și s au limitat la orizontul pozitivismului. Nåscociri ale filozofilor și ale altor iluzioniști, astfel de concepții n au nici o bazå realå. Gînditorii își închipuie cå mersul lucrurilor are vreo legåturå cu avînturile gîndirii sau cå s ar putea ridica realitatea la nivelul spiritualitåții. Cînd citești cîte un filozof spiritualist și l vezi vorbind cu atîta nevinovåție despre procesul de spiritualizare crescîndå a realului, despre o soluție finalå în spirit a întregii lumi sensibile, te întrebi, tu care ai umblat cu ochii deschiși printre muritori și lumea care moare, ce rost vor avea aceste elucubrații și cum de este posibilå atîta gingåșie meditativå în creierul și inimile unor oameni?
Filozofii gîndesc ca și cum pe påmînt n ar exista politica și oamenii politici, ca și cum politicul n ar fi un aspect central al vieții și instrumentul adevårat al istoriei.
O istorie a spiritului nu este istoria. Aceasta înglobeazå o realitate mult mai mare. Chiar dacå nu existå aspect istoric fårå un anumit grad de participare la spirit, repartizarea elementelor biologice și spirituale nu se face într un echilibru armonic. În omul politic triumfå sîngele. Înseamnå cå el nu i în nici un fel o realitate spiritualå? Cine ar zice o?! Decît, ea nu i este constitutivå. Pentru omul politic, spiritul este un lux necesar, pentru artist, o substanțå.
Viziunile filozofice care privesc spiritualizarea totalå ca o încoronare finalå a devenirii sînt nedrepte cu politica. Ele o considerå ca o treaptå elementarå în evoluția spiritului, iar nu ca o formå esențialå, constitutivå, a istoriei, paralelå și coexistentå cu ultimele înålțimi ale spiritului. Politica — înțelegînd atît valorile ei, cît și pe omul politic — se înrådåcineazå în viațå mult mai profund decît spiritul. Cåci politicul exprimå și servește valorile vitale, pe cînd spiritualul crește în rågazurile vieții.
Concepția monolinearå a istoriei absolutizeazå un singur principiu, cåruia îi sacrificå toate conținuturile reale și concrete. Idealismul, ca și pozitivismul, s a întrecut în a batjocori devenirea. Nu datoritå idealismului a înțeles Hegel istoria, ci iraționalismului, nemårturisit dar prezent în toatå viziunea sa. Comparați înțelegerea sa istoricå perspectivei pozitiviste a lui Comte și veți remarca fadoarea teoreticå a ultimului și bogåția nuanțatå a întîiului.
Istorie și iraționalism nu sînt termeni identici, ci corelativi. Istorie și raționalism înså — nu se întîlnesc decît undeva la periferie, tangențial. Etica, axiologia, raționalismul determinå o lume nåscutå deasupra devenirii, o sferå a spiritului normativ, pe care o råstoarnå de cîte ori poate instabilitatea agresivå a devenirii. Spiritul normativ se închide, cu toate valorile lui transvitale din care își extrage anemia, într o regiune stråinå vieții și încearcå så i impunå forme, pe care ea le primește pentru a le abandona.
Valorile, în tendința lor de a se autonomiza de viațå, se constituie în zonå aparte, creîndu și o bazå raționalå, pe cea vitalå pierzînd o. Astfel, nu existå în fond decît o axiologie raționalistå. ªi etica se simte bine numai pe fundamente raționaliste. Vitalismul, punînd accentul pe imanențå, a suprimat dualismul, adicå reazemul teoretic al eticii. Devenirea a fost astfel reintegratå în drepturile ei, adicå în rosturile ei de a crea și distruge fårå nici o råspundere.
Toate viziunile de viațå care dezvåluie sensul imanent al vieții atribuie un loc foarte mare politicului. Nu existå, dupå economic (care e de fapt un sclav al lui), un domeniu care så aibå mai mult caracterul de a fi în lume decît politicul.
Imanentismul lui explicå de ce sufletele pline de ardoare religioaså, adicå arzînd de dorința de a ieși din lume, l au disprețuit și au våzut, cu drept cuvînt, în activitatea politicå preocuparea, dar mai ales tentația, ce te leagå atît de mult de pasiunile și vanitåțile påmîntului. Între religie și politicå nu este mai multå legåturå decît între un sfînt și un primar. Omul s a simțit totdeauna mai bine soldat decît înger. Asta înseamnå cå refuzå fericirea…
Dacå omul politic este mînat de forțe instinctive și råspunde unei voci a sîngelui, atunci el nu poate fi decît prizonierul voluntar al acestei lumi. Imperiul sîngelui este imperiul lumii noastre. Cu cît cineva are mai multe aderențe la lumea asta, cu atît este mai politic.
Cînd într un om se concentreazå dorințe de dominare și se organizeazå pentru o ascensiune individualå, dar înspre o finalitate colectivå, ele îl lanseazå în viața politicå. Instinctele individuale cele mai rapace și mai ariviste, combinate cu un interes obiectiv, determinå configurația omului politic. Acei care n au decît instincte tari, fårå acest interes obiectiv, nu pot fi niciodatå mai mult decît tirani sau, în cazul cel mai bun, aventurieri. Problema atît de ståruitoare, care se pune conștiinței cetåțenilor obișnuiți: cum pot fi oamenii politici în generalitatea cazurilor atît de corupți, cu un interes atît de redus pentru treburile cetåțenești și cu atît de mare slåbiciune pentru ei înșiși — aceastå problemå își are o explicație mult mai simplå decît pare. Sînt anumiți oameni care au în ei numai un impuls politic, care se dezvoltå și activeazå independent de vreo altå finalitate decît el însuși. Socotelile publice intereseazå numai ca un cadru al gustului politic. Frecvența acestui impuls, ce råmîne în sfera reduså a subiectivului, este mult mai mare decît se crede. Toatå ploaia de oameni politici pe care i a lansat democrația aparține acestui gen de egoiști minori, care aspirå la celebritate pentru ca apoi anonimatul så i înghitå și mai amarnic. Regimul democratic, cu al såu sistem parlamentar, dînd posibilitatea fiecårui cetåțean så participe activ la viața publicå, a dezvoltat latura meschin politicå din fiecare individ, o megalomanie a omului. Rezultatul a fost cå democrația a scos la ivealå o serie de talente și, în întreaga lume, doar douå trei genii politice. Un mare geniu politic trebuie så fie prin excelențå un dominator. Dacå știe și nu poate comanda, n are nici o valoare. Democrația, admițînd controlul și intervenția din afarå în actele șefilor, le anuleazå orice prestigiu mistic și i încadreazå în rîndul muritorilor, explicîndu le ridicarea numai prin șanså. Fluxul și refluxul destinelor nu este våzut în funcție de vreo chemare intrinsecå, ci de accidentul întîmplårilor exterioare. Ultimul om mare al democrației a fost Clemenceau. Dar faptul nu este de o semnificativå ironie, cå el și a valorificat geniul printr un regim cvasiautoritar, cå lumina lui a crescut din umbrele pe care råzboiul le a întins peste democrația francezå? Clemenceau a avut toate calitåțile marelui dominator: iubire pasionatå pentru o comunitate, dar dispreț fațå de oameni; cinismul forței; cultul succesului și al riscului; nici o spaimå în fața tragediei și nici un fel de remușcare. Marii dominatori care au suferit de o problemå eticå și au ratat destinul politic și istoric. Un Carol al V lea sfîrșește la mînåstirea Yuste în Estremadura, într o retragere voluntarå. Îndoielile lui au apropiat amurgul hegemoniei spaniole, întocmai ca obsesiile religioase ale urmașului såu, Filip al II lea. Filip al III lea a fost și mai mult un maniac religios. Regii Spaniei, din cauza interesului lor pentru alte lumi, au dus țara de rîpå, au închis o pe vecie gloriei.
Își închipuie cineva pe Cezar sau pe Napoleon torturat de vreo problematicå eticå sau religioaså? Så låsåm glumele. Vor fi avut ei îndoieli de strategie. Dar unde i clipa aceea, ca s o izolezi din curgerea vremurilor, în care ei s au gîndit måcar la un strop de sînge vårsat pentru dorința lor de glorie și au regretat petele roșii pe nimbul lor? Îndoielile nu sînt demne de cuceritori.
Oamenii politici din toate timpurile se aseamånå mai mult între ei decît contemporanii de instincte și preocupåri diferite. Un șef al unui trib de negri sesimte mai aproape de Napoleon decît Beethoven; chiar dacå ultimul l a înțeles mai mult decît merita el. Între Lenin și Cezar este mai multå afinitate decît între primul și oricare contemporan… literar. Viziunea tipologicå a istoriei ne învațå cå toți sîntem condamnați a fi ceea ce sîntem. Deși aș fi înclinat a crede cå au existat în lume conchistadori ce și au „mîncat“ instinctele prin tåcerile bibliotecilor, ei n au putut fi înså de raså, din moment ce și au greșit calea atît de esențial. Numai acei oameni apucå pe cåråri greșite în viațå, care n au avut instinctele la înålțimea chemårii lor. Cezar nu putea deveni înțelept și nici Napoleon poet. Sau își poate închipui cineva un filozof dictator? Un filozof nu poate fi decît… președinte. Ceea ce înseamnå cå instinctul politic al omului scade pe måsura micșorårii ethosului agresiv.
Nu poți fi dotat politicește, dacå nu ești asimilat naiv timpului. Conștiința filozoficå se naște din dezintegrarea temporalå. Omul politic tråiește în timp ca într o substanțå. De aceea, momentul este cadrul lui temporal. Precum nu se poate gîndi fårå o anumitå independențå fațå de timp, așa nu se poate acționa fårå o dependențå de clipele fugare. Perspectiva meditativå se adîncește de groazå în fața neantului temporal, de spaima de vidul clipelor, de nesubstanțialitatea lor. Aspirația politicå nici n a auzit și nici n a bånuit vreodatå aceste probleme. Pentru adevåratul om politic, timpul este o stîncå. El curge numai pentru gînditori, fiindcå lor, nemaicirculîndu le sîngele, la ce ar mai putea fi atenți, dacå nu la trecerea timpului? Esența apoliticå a spiritului…
Omul politic n are neapårat nevoie de un „orizont“. El nu se aflå propriu zis niciodatå în fața principiilor, ci în fața faptelor. Nici un om politic nu trebuie så treacå un examen de principii. De aceea, antipodul lui nu este artistul, ci omul teoretic.
Cultura modernå este bolnavå de teorie. Necesitatea de a gåsi o formulå abstractå pentru orice situație, de a justifica în gînd toate fårîmåturile realului, a secat energia creatoare și a råpid omului un simț rodnic al problemelor. Excesul teoretic presupune totdeauna o sleire a respirației, a avîntului irațional de creație. Alexandrinismul a lansat tipul comun al omului teoretic. Eclectism și teorie vidå sînt același lucru.
Omul politic și cu artistul nu se întîlnesc decît în fenomenul creației. Amîndoi creeazå, deși pe planuri atît de esențial diferite. Faptul acesta îi separå de omul teoretic, care numai constatå; stabilește relații printre relații, neaducînd prin existența lui nici un plus în lume. Ineficiența teoriei este de a dreptul deconcertantå. Un efect de mare sintezå teoreticå nu echivaleazå o poezie inspiratå sau un cutezåtor gest politic. Nu existå persoanå în teorie. Acel domeniu al spiritului, care eliminå un patetic al subiectivitåții, este lipsit de farmec și de atracție. Conceptul de geniu se aplicå cu greu omului teoretic; ideea de productivitate infinitå a spiritului o realizeazå artistul. Întrucît existența politicå presupune un paroxism al individualitåții și o bravare a lumii în numele instinctului, conceptul de geniu se aplicå și în sfera politicå, istoria prezentîndu ne destule ilustrații geniale.
Este foarte caracteristic cå Goethe s a înțeles cu Napoleon; dar n a priceput pe Kant, deși a admirat pe Hegel fårå så l cunoascå.
„Valorile“ politice sînt servite de la primarul de țarå pînå la cezar. Ei servesc cu forța ideea de forțå.
Se poate recunoaște aderența unui om la spiritul politic dupå modul în care știe så introducå elemente politice într un domeniu eterogen politicii. Ignațiu de Loyola și Luther sau Sfîntul Pavel au avut în sîngele lor foarte multe apetențe politice. Organizatori, animatori, întreprinzåtori ardeau de setea de dominare. Cum în ei au triumfat poftele cerești, alimentate de conștiința și obsesia påcatului, au ajuns reformatori, cu avantajul în plus fațå de oamenii politici cå au modificat și stilul interior de viațå, iar nu numai cel exterior. Creștinismul, în sine, este complet apolitic. Prin ce întorsåturå ciudatå va fi ajuns el så se organizeze atît de perfect în lume, så se cristalizeze în instituții atît de aderente påmîntului, este unul din misterele ciudate ale religiei în genere, care, fixînd toate obiectivele existenței dincolo, sfîrșește prin a se înrådåcina iremediabil aici. Se pare cå toate lucrurile mari încep prin a ne desțeleni din påmînt, pentru ca apoi så ne lege și mai mult de el. Creștinismul și a trecut examenul posibilitåților lui terestre prin catolicism, cea mai reușitå realizare istoricå a lui. Papii au fost obiectul de invidie al regilor și împåraților. Este stråin de spiritul politic acel ce nu înțelege sensul papalitåții. Așa au fost papii de legați de deșertåciunile acestei lumi, adicå de singurele realitåți, cå au apårat prin forțå crucifixul, ca pe o scuzå și nu ca pe o credințå. Nu este așa de greu så i înțelegi pe papi. Ei vor apårea la Judecata de apoi alåturi de perceptori, de oamenii de stat și de toți patronii universului. De fapt, bogații au avut totdeauna prea mult spirit politic. Cu cît sînt mai mulți pe påmînt, cu atît li se ascute spiritul politic. Såracii n au conștiințå politicå decît în revoluție. Cåci revoluția este examenul pe care l dau såracii în fața istoriei.
Care este „virtutea“ politicå prin excelențå, generatoare de dinamism și mobilul activ al ascensiunii? Ne putem închipui un om politic blînd, cåldicel și atenuat? Ar fi o reprezentare absurdå. Un animal de pradå, cu instinctele domolite în aparențå și cu mult stil în cruzime, este forma cea mai adecvatå sub care ni se înfåțișeazå „bestia“ politicå. Precum iubirea este virtutea religioaså prin excelențå, așa ura este virtutea esențialå a omului politic. El uråște, din dragoste pentru un grup de oameni, pe toți ceilalți care nu i aparțin. Cine nu știe urî cu pasiune n are instinct politic. Dacå nu refuzi cu frenezie pe toți care nu te urmeazå, îi vei pierde și pe cei care i ai. Ura este vitalizantå și înclin a crede cå începi o acțiune politicå nu pentru a salva un grup uman, ci pentru a distruge pe cel care nu ți convine. Definiția celebrå a lui Klausewitz: „råzboiul este continuarea politicului cu alte mijloace“ nu trebuie înțeleaså în sensul pe care marxismul i l a dat prin Lenin, legînd råzboiul de structura unui sistem, ci cå politicul este o stare de conflicte latente sau declarate, dar care culmineazå în explozia råzboinicå. Politicul reprezintå o permanentå structurå antinomicå, a cårei soluționare este numai temporarå. Vitalitatea politicului derivå din prezența continuå, din imanența conflictului.
Partidul într un stat și un stat fațå de altul își definesc forța dupå primejdia și amenințarea ce o reprezintå. Nivelul politic se alimenteazå din capacitatea lor agresivå. Tendința oricårei formații politice este dominația exclusivå. Coexistența atîtor grupåri și curente în democrație este un semn de emasculare generalå. De aceea, concurența politicå fårå nici un sens din democrație își are rezolvarea fireascå și inevitabilå în dictaturå.
În orice fel de politicå, dictatorialå sau democraticå, „partizanul“ este totul. Cine se revoltå împotriva acestui sistem în numele „valorilor obiective“ nu înțelege nimic din caracterul dramatic al oricårei politici. Nu numai pentru un „politician“ (democrație), dar și pentru un dominator (dictaturå), partizanul cel mai umil este o mai mare valoare decît cel mai ilustru adversar. Orice luptå eliminå ideea de valori obiective. Cum fondul tragic al oricårei politici — nu numai aceea de stil mare — este care pe care, în ea se måsoarå destine, și nu valori. Triumful este unica valoare. Nu existå un idealism politic, ci numai un pragmatism politic.
Pentru adevåratul om politic, morala este un lux periculos. Keyserling a aråtat cå orice politicå este, în fond, machiavelicå. Plecînd din zonele subterane ale sufletului, ea aplicå metode corespondente acestora. De fapt, tot ce intrå în domeniul acțiunii este machiavelic. Un om care luptå vrea så triumfe prin orice mijloc: o datå „ajuns“, vrea så se menținå tot așa. Cine nu procedeazå la fel se pråbușește. Finalitatea omului politic este puterea. Acestui idol îi sacrificå el totul.
Febra omului politic este ura. Unde este luptå, este și urå. În numele iubirii se poate realiza infinit, cu condiția ca ura så fie activå împotriva tuturor formelor pe care le exclude iubirea din sfera ei. Este de a dreptul înfioråtoare patima pe care a dezlånțuit o creștinismul în începuturile sale. Primii creștini au urît mai mult lumea pågînå decît au iubit împåråția cerurilor. Sau avalanșa de cîinie declanșatå de ideea luptei de claså, în numele solidaritåții și a justiției! Proletariatul modern este un vulcan de urå, izbucnirile lui sînt tot atîtea trepte înspre putere. Ura este virtutea politicå prin excelențå. Cine susține contrariul uitå cå lumea s a divizat în atîtea pårți, nu mai pentru ca så nu disparå ura. Pluralismul este baza metafizicå a urii. El este justificarea individuației, fårå de care ura este inconceptibilå. Metafizicile moniste, de la indieni la Schopenhauer și Eduard von Hartmann, au conceput ideea de anulare a individuației prin iubirea universalå. Fårå urå înså, numai înțeleg ce s ar putea petrece pe acest påmînt.
Voluptatea omului politic este adversarul. Cu cît el este mai mare, cu atît el își creeazå mai mulți. Acest lucru este tot așa de valabil pentru un ministru în democrație, cît și pentru un dictator. Complexitatea unei personalitåți trebuie så fie ajutatå de o idee nu mai puțin complexå.
Un curent de idei are și care o expresie politicå, dacå vrea så fie înregistrat de istorie, trebuie så conținå conflicte în germene și så le actualizeze pe måsura evoluției lui.
Evitarea conflictelor este un semn de deficiențå și de limitare a orizontului istoric. O personalitate care nu este o crizå pentru orice conștiințå care participå la istorie, care nu este o soluție directå a celor mai arzåtoare probleme ale actualitåții respective — este o agitare de suprafațå. Dacå politica se face de oameni cu instincte avide, ea trebuie så dezlånțuie conflicte echivalente agresivitåții instinctive. De aceea, planul teoretic în lumea politicului are cu totul altå semnificație decît în alte domenii. O idee politicå nu trebuie så fie „adevåratå“; nici un control teoretic nu i poate anula eficiența, dacå ea este fecundå. Ruina sigurå a unui om politic ar fi fetișismul temporar al adevårului. Reflexia lui se reduce la atît; eu am dreptate, adversarul nu. Prin aceasta, partizanul deține totdeauna un sumum mai mare de adevår decît adversarul cel mai dotat.
Unii teoreticieni reduc esența politicului la termenii; dușman — prieten. Concepția aceasta exprimå ființa politicului în formå tranșantå. Valabilitatea ei este totalå pentru fenomenul dictaturii, care reprezintå o exasperare a politicului. Orice dictaturå este un råzboi camuflat, chiar dacå nu se manifestå în conflicte cu alte state. În tot cazul, dictatura este în primul rînd un råzboi al unui stat cu sine însuși. Între democrație și dictaturå este mai întîi o diferențå de ritm. Pe cînd prima reprezintå o respirație comodå, a doua este activå pînå la sufocare. În democrație statul are un caracter neutru, societatea este totul. De aici distincția atît de categoricå între societate și stat, specificå ideologiei democratice în genere. Ce e drept, societatea are o sferå mai mare decît statul și înglobeazå o multiplicitate de elemente, nereductibile la structura abstractå a statului. Societatea este o totalitate vie, cåreia fårå stat îi lipsește forma. Prea marea elasticitate pe care o prezintå societatea în regimurile democratice derivå din neutralitatea, non intervenția statului. Redus la un principiu regulator și exterior, abstracțiunea lui seamånå vidului. Socialismul francez a diferențiat la maximum societatea de stat, pe cînd mistica etatistå a romanticei germane a asimilat societatea statului. Socialiștii s au bucurat mult de distincția pe care Hegel a fåcut o între societatea civilå și stat. Decît, Hegel a conceput societatea civilå mecanicist, ca o sumå de voințe individuale, care n are o realitate și un sens decît în unitatea substanțialå a statului. Atît de puțin a înțeles el societatea și atît de mult statul, cå în scrierile din tinerețe susținea cå anarhiei este preferabilå tirania, deoarece ea se realizeazå prin stat.
O societate abandonatå sieși, nerecunoscînd statului mai mult de o semnificație juridicå, își pierde repede centrul, sîmburele ei. Devine antiistoricå și centrifugalå. Consecința fatalå a oricårei democrații consecvente este atomismul social. Din societate mai råmîn numai indivizii, risipiți, fårå vreo aderențå la un sens comun. Sînt societåți incapabile în mod structural de a fi democrate. Cazul Rusiei, unde societåții, lipsindu i organic o limitå interioarå, se pierde pe datå ce e liberå. De aceea, bolșevismul unește douå extreme într o sintezå ininteligibilå Apusului: democrația extremå și autocrația. Democrația are anumite presupoziții psihologice, care nu le întîlnim peste tot. ªi acolo unde ele nu sînt, nu este creatoare. În Anglia și în Franța, ea a creat un întreg stil istoric, și existenței lor naționale dacå i ai råpi epoca democraticå, ai da naștere unui gol uluitor. Germaniei înså nu i a priit democrația. În afarå de statul autoritar, acea Formlosigkeit a sufletului german o duce la fund. Ea n a avut niciodatå o epocå eroicå a democrației. Fațå de Germania și de Rusia, România este mult mai naturalå în democrație, deși ea n a dat nici o consistențå țårii. Meritul democrației în România este de a fi provocat o dezlånțuire superficialå de energie, de a fi creat o serie de iluzii politice în ultimul cetåțean. Cå, pentru viitor, democrația trebuie distruså pentru ca România så nu disparå, este o banalitate, iar nu un imperativ. Nu fårå o oarecare mirare trebuie så privim pe aceia care, dintr un naționalism prost înțeles, considerå introducerea democrației la noi ca pe o pacoste fårå pereche. Un popor oprimat o mie de ani avea nevoie de democrație ca de o necesitate vitalå. Ea då o respirație largå individului, iar nu națiunii. Dar dupå un întuneric atît de mare, România n avea nevoie de accelerarea ritmului ei istoric, ci de o aerisire a individului, de o mișcare liberå și arbitrarå, de toatå fantezia și capriciul care alcåtuiesc un farmec indiscutabil al acestui regim. Dacå intram dupå o tiranie milenarå într un regim de autoritate, ne idiotizam cu toții, deveneam automate oficiale, cretini balcanici. Este drept cå prin democrație România s a låbårțat în așa måsurå, cå a devenit un elastic, de care întinde primul venit. A fost înså fatal så fie așa. A fost fatal ca România så nu și creeze un sens și o chemare în lume, så råmînå o țarå provincialå cu o culturå popularå și cu o mizerie colectivå. Singura speranțå este cå un regim de dictaturå ar putea arde etapele. ªi un regim de dictaturå este absurd și criminal, dacå nu arde etapele. Concep dictatura ca o revoluție permanentå. Ea este înså numai atunci creatoare, dacå e popularå. Prin aceasta se deosebește de cezarism și de tiranie. Ce este dictatura popularå fațå de aceste douå fenomene? Diferențele dintre ele derivå din raportul diferit în care stå omul politic fațå de colectivitate. ªi acest raport este determinat de ideile specifice pe care le reprezintå.
Tirania nu servește un crez. Autoritatea prin bunul plac ar fi singura ei „idee170. Tiranul nu trebuie så aibå vreo calitate. Cåci neurmårind nici un alt scop, decît capriciul lui și un statu quo al imbecilitåții, de ce fel de însușiri ar trebui så dispunå, decît de violența instinctelor lui și de resemnarea supușilor? Cezarismul nu servește o mare finalitate istoricå. El se bazeazå înså pe excelența unei personalitåți. Momentul individual este prea hotårîtor și predominant. Teoria lui Spengler, dupå care cezarismul este un fruct al crepusculului culturilor, este în genere justå. Pierzîndu și coeziunea internå, fårîmițatå și epuizatå de excesele democrației, o culturå își salveazå vitalitatea prin virtuțile strålucitoare ale unui dictator. Cezarismul poate introduce un ritm epocal în viața unei culturi, lui îi lipsește înså elanul ascendent, creator de culturå. El apare numai în perioadele ce urmeazå dupå epocile de mari libertåți și de instincte necontrolate. Existå chiar o alternanțå, un ritm periodic, care fixeazå cezarismul dupå fiecare perioadå democraticå. Totuși, locul istoric al lui råmîne amurgul culturilor. Atunci izvoråsc personalitåți, fiindcå nu mai sînt idei și nu mai sînt idei dinamice. Într un astfel de moment istoric, cezarismul suplinește un vid al culturii. Dacå tirania n are nici un asentiment al colectivitåții, cezarismul este acceptat și uneori chiar iubit. Ar fi så ne înșelåm prea mult asupra omului dacå am crede cå el se simte bine multå vreme în libertate. Adevårul este cå nimic nu i e mai greu de suportat decît libertatea. Låsat multå vreme pradå ei, își pierde echilibrul și se pråbușește într un haos complet. Atunci preferå cea mai sinistrå tiranie, pentru a scåpa de teroarea libertåții. Regimurile de autoritate au la bazå o concepție pesimistå a omului. Fårå o viziune antropologicå nemiloaså este imposibil så înțelegi alternanța dintre democrație și dictaturå în cursul istoriei. Naivii nu vor pricepe niciodatå cå mulțimea îl cere pe cezar, cå oamenii au iubit de cînd e lumea nu numai libertatea, ci și jugul. Cînd se obiecteazå cå acest lucru este adevårat pentru trecutul umanitåții, pentru un stadiu înapoiat, atunci acestei vulgaritåți optimiste îi vom råspunde cå orice progrese ar face omenirea, ea nu va putea ajunge niciodatå așa de departe încît tipul comun al muncitorului de fiecare zi, proștii eterni, så se ridice la un nivel mai înalt decît al unui intelectual mediocru. Cum este mai mult decît sigur cå lucrurile stau așa, nu pot så mi fac iluzii nepermise. Optimismul antropologic nu șade bine nici unui fel de gînditor: el este, în primul rînd, inadmisibil la un om politic. Nu e un fapt nesemnificativ cå toți oamenii politici au fost buni cunoscåtori de oameni. ªi ce înseamnå a fi bun cunoscåtor de oameni, dacå nu a te îndoi de ei? Dupå moraliștii francezi (La Rochefoucauld, Vauvenargues, Chamfort etc.), oamenii politici au cunoscut totdeauna mai bine oamenii. Au avut și ei darul introspecției, dar n au fost sinceri destul…
În fața tiraniei și a cezarismului, se înalțå dictaturile populare. Ele se bazeazå atît pe o necesitate istoricå, cît și pe un asentiment al maselor. Pe ele nu le cer numai logica internå a evoluției culturilor, ci condiții sociale, aspirații colective și naționale. Lenin, Hitler sau Mussolini s au ridicat pe o convergențå de elemente aparținînd soartei țårilor respective, iar nu pe un concurs de împrejuråri. Ele nu se instaureazå pentru a salva o culturå de la putregai, ci pentru a realiza accesul la mare putere politicå și a ridica nivelul istoric al culturii respective.
Ceea ce ne intereseazå aici este importanța dictaturii populare în cadrul culturilor mici. Ea este singurul mijloc prin care ele își pot înfrînge inerția. O colectivitate se vrea dominatå, fiindcå prin ea însåși nu poate crea nimic. Orice soluție am cåuta pentru România, este imposibl så o vedem scuturatå din orbecåiala ei secularå în afarå de un regim dictatorial. ªi prin acesta înțeleg un regim care creeazå în România o febrå excepționalå și tinde så i actualizeze ultimele posibilitåți. Democrația a risipit prea multe energii fårå vreun scop național. O dictaturå înså trebuie så punå țara la teasc. Nimic så nu råmînå neexploatat și nevalorificat. Marșul României în istorie så semene unei coarde încordate la paroxism. O amenințare care så creascå cu fiecare pas. Så ne apropiem și noi de lume și lumea så știe cå ne apropiem. Efortul care trebuie cerut acestei țåri nu poate fi comparat decît cu acel ce l au pretins bolșevicii Rusiei. O țarå se ridicå pe renunțåri, pe infinite renunțåri. Dacå toți am suferi pentru România cu o pasiune care ar însemna ardoare și durere, nu știu pînå unde ar såri din mers aceastå țarå și cîte cadavre ar låsa în urmå. Nu pot vedea destinul României decît patetic. Pentru țårile råmase în urmå, nu existå salvare printr un ritm normal. Cu oameni politici care flateazå indolența colectivå, nu se mai poate face nimic. „Politicianul“ din democrație, care ridic banul la rangul de divinitate și țara la o trambulinå,n are nimic în el dintr un dominator și nimic dintr o aureolå misticå. Democrația e prea puțin misticå și prea mult un raționalism. Ce departe este de epoca sa eroicå! Febra ideologicå pe care a råspîndit o asupra Europei s a epuizat, și în locul ei au råmas scheme vide și nesemnificative, ce ți inspirå o adevåratå compåtimire teoreticå. În cadrul națiunii, democrația a dat naștere unei pluralitåți de formații divergente, care råpesc evoluției naționale un sens convergent. Votul universal și parlamentarismul au conceput națiunea ca o sumå, cantitativ, cînd ea este o totalitate concretå și calitativå, care niciodatå nu poate fi exprimatå în aritmetica democraticå. O națiune este totdeauna mai mult decît indivizii ei. Democrația a fåcut din ea o rezultantå. În realitate, indivizii rezultå din națiune.
ººårile fårå o axå istoricå își pierd conturul prin democrație. Acesta est cazul României. Ea n a avut niciodatå o formå, iar democrația nu i a dat o. Ea este prea mult politicå și prea puțin istorie. Nenorocirea regimului democratic este cå în el omul politic nu poate face nimic. ªi cum o så facå, atunci cînd ascensiunea în democrație se bazeazå pe o șanså, iar puterea are caracterul unei durate efemere?! Dictaturile au toate un caracter de råscruce și de gravitate. Nu este caracteristic cå råzboaiele cele mai multe se fac de regimurile dictatoriale? Încordarea excesivå și anormalul ritmului numai în råzboi își aflå o ieșire, afarå de tiranie, care naște revoluția. În perioada democraticå a unei țåri, o revoluție n are un sens måreț și nici o dimensiune monumentalå. Numai întru cît sfarmå tradiția unei tiranii, primește un caracter de întorsåturå istoricå.
Împotriva dictaturilor, toate obiecțiile pe care le a adus lumea se reduc la atîta: cu ce drept ne impune un dictator voința sa? De unde erijarea unui individ în absolut? Obiecția sau mirarea aceasta este fårå råspuns. Sau, ea n are decît un råspuns cinic. Este imposibil så gåsești o justificare imanentå a autoritåții sau a suveranitåții. Un guvernåmînt este compus din oameni care nu sînt calitativ deosebiți de ceilalți. Ce rațiune are atunci impunerea voinței lor altora? În acest sens, teocrația este singura care are o bazå logicå și metafizicå. Dacå autoritatea derivå numai de la oameni, atunci îi lipsește orice temei mai adînc, și în afarå de relativismul uman nu mai este nici o ieșire. Derivarea suveranitåții și autoritåții dintr un principiu transcendent justificå totul, cu condiția så crezi într o divinitate. Imanentismul modern a såpat atît pe Dumnezeu, cît și orice fel de autoritate și suveranitate.
Modul în are un om politic își transformå voința în lege ține de un complex de împrejuråri care n are nici o legåturå cu etica. Este suficient så fi ajuns o singurå datå så comanzi, ca dorința de putere så te facå virtual un dictator. Cine știe porunci permanent și este ros de obsesia puterii nu se poate pråbuși. Numai prin comandå te distanțezi de ceilalți oameni și te ridici cu adevårat peste ei. Fiecare dintre muritori se viseazå la un moment dat Napoleon, pentru ca så se mulțumeascå apoi o viațå întreagå a tråi din ordinele altora. Orice om gåsește o scuzå cå nu e Napoleon. Pune vina pe mediu, pe såråcie, boalå sau, dacå e român, pe România. Convertirea în mit a tuturor marilor conducåtori își are o rådåcinå mult mai adîncå decît sîntem dispuși a crede. Dacå ei ar fi în conșitința mulțimiii numai oameni, atunci ea n ar putea gåsi nici o rațiune autoritåții lor nelimitate. Mulțimea îi transformå în mit spre a se înșela pe ea însåși. Ea îi proiecteazå în absolut, pentru ca destinul care se consumå între ea și dictator så aparå ca esențial inevitabil în logica substanțialå a lucrurilor. Cezar a fost adorat ca zeu, fiindcå mulțimea suporta mai comod astfel vîrtejul de întîmplåri, nåscut din geniul lui. Dacå, în ochii ei, el n ar fi fost mai mult decît un om extraordinar, n ar fi acceptat atîtea sacrificii. Tot așa, pentru soldații lui Napoleon, l'Empereur n a fost niciodatå om…
Tot ceea ce iese din cadrele acceptate ale vieții de fiecare zi se ipostaziazå, deoarece umanul are granițe care exclud neobișnuitul. Omul nu se laså bucuros condus de om. De aceea a inventat el miturile.
Este neplåcut så vezi cå se ridicå cineva din rîndurile tale și îți devine destin. Tu nu i ai acordat nici un drept — și nimeni. Cu toate acestea, el îl are și tu nu mai poți face nimic. Ascensiunea vertiginoaså a omului politic este un fenomen destul de ciudat. Cei care l cîntåresc și nu i gåsesc merite și calitåți justificative uitå cå orice om politic este un destin înainte de a fi o valoare.
Dictatura care n are o ieșire imperialistå sfîrșește în tiranie, precum iubirea în scîrbå sau în milå. Elanul dictatorial, la început dornic de a crea forme noi și a da o expansiune nelimitatå unei țåri, se osificå într un autoritarism rigid, mort, precum democrația se destramå într o paradå de libertåți goale. Este aici o limitare a tuturor formelor de viațå, care nu și pot menține productivitatea peste rezervele insuficienței lor. Orice conținut de viațå are o formå. Cînd el se uzeazå, forma constituie substitutul vieții. Astfel se nasc o sumå de scheme moarte, care trebuie råsturnate de nåvala altor conținuturi. Dictatura sfîrșește de obicei în tiranie, democrația în anarhie. Dictatura are o formå, tirania are numai formå; democrația are și ea o formå; anarhia nu mai are deloc. Spre fericirea noastrå, viața nu tinde numai spre echilibru. De ar fi așa, de mult ne am fi mumificat. Moartea este preferabilå oricårei fixåri. În viața socialå, încremenirea într o formå este mai gravå decît sinuciderea. Ce ar fi fost de Europa, dacå și aståzi aristocrația continua a fi statul? Un monstru istoric în plus.
Primenirile sociale sînt condiția indispensabilå a vitalitåții unei țåri. Totdeauna statul, care este sensul formativ al unei națiuni, a avut tendința så se confunde cu clasa sau casta conducåtoare. Niciodatå n a putut îmbråțișa, cu aceeași cuprindere, actualitatea totalå a unei națiuni. Cînd Joseph de Maistre se întreabå ce e națiunea și gåsește cå e suveranul și aristocrația, el exprimå reacționar un lucru pe care marxiștii îl susțin revoluționar în teoria statului proletar. Statul (deși pentru marxiști nu existå propriu zis nici stat și nici națiune, ci numai societate) nu mai este suveranul și aristocrația — sau mai tîrziu burghezia —, ci proletariatul.
În orice stat nu existå un echilibru, ci o preponderențå de forțe. Cine are aceastå preponderențå se identificå într o måsurå anumitå cu statul. Națiunea cuprinde elemente mult mai complexe și mai diverse decît poate så le centreze și så le cristalizeze statul. De Maistre trebuia så spunå stat, iar nu națiune, deoarece aceasta închide în sfera ei mai mult decît statul, a cårui raționalitate abstractå nu poate subsuma atîtea elemente iraționale din existența națiunii. Formele de stat sînt substituibile, pe cînd națiunea este o fatalitate. De aceea, ele sînt un obiectiv principal al revoluției.Pînå acum nu s a gåsit un Sisif al revoluției, care så vrea så dårîme sau så construiascå o națiune. Națiunile devin. O nouå piedicå în calea României și a revoluției naționale.
Națiunile sînt istorice. Putem face istorie? Putem, dar în marginile destinului nostru. ªi am putea såri peste el? Am putea, dacå saltul ar fi pecetluit în soarta noastrå. Fi va el? Iatå unde înceteazå Cunoașterea și începe Speranța… Nu cred cå nu cred în România.
II
Norocul României este cå istoria universalå n are un curs convergent și nu evolueazå într o progresiune continuå. Dacå devenirea umanitåții ar fi comparabilå unui fluviu, ar fi imposibil så nu ne pierdem în el și så ne mai regåsim. Toate valorile s ar totaliza, și nivelul actual al culturii ar fi atît de ridicat, încît o țarå ca România n ar putea participa în nici un fel la el. Cultura occidentalå, care singurå conteazå pentru orientarea noastrå în viitor, nu însumeazå toate valorile care au precedat o. Dupå concepția stupidå a progresului monolinear, ar trebui ca momentul istoric actual så conținå într o prezențå tot ce s a desfåșurat înainte, el fiind un plus într o totalitate ascendentå. Istoria nu e comparabilå nici unui fluviu și nici unui lanț. Ea își are o creștere specificå, nereductibilå nici la concepte organice și nici mecanice. De aceea este atît de greu så înțelegem istoria, cu toate cå tråim în ea și sîntem pînå la un anumit grad istorie. Prin introspecție pricepem cîteva mobile secrete și råmînem dezarmați în fața faptelor. Autocunoașterea nu ne reveleazå structura devenirii concrete.
De cîte ori cåutåm un antipod mobilitåții vieții istorice, nu ne putem opri decît la sistem. Rigiditatea și consecvența logicå, valabile într o lume de forme, nu sînt revelatoare în lumea de conținuturi care este istoria. Sistemul pleacå de la premise, istoria de la irațional. Logicul råmîne în sine, în transcendența formelor sale, în inaderența lui sterilå la devenire. Istoria reprezintå, dimpotrivå, o pendulație continuå între irațional și conștiințå, care uneori nu este lipsitå de pitoresc, pentru ca aproape întotdeauna så nu i lipseascå tragicul.
Concepția progresului neîntrerupt introduce prea multå logicå în devenire și face prea mult din istorie un sistem. ªi apoi, cine ar mai avea atîta ingenuitate så creadå cå simplul fapt al devenirii este suficient pentru ca, nåscîndu te cît mai tîrziu în timp, så prezinți automat elemente de superioritate? Ideea progresului continuu este expresia unui optimism atît de vulgar, încît nici nu meritå a fi discutatå. În afarå de tehnicå, ea constituie un moment degradat al spiritului. Dar tehnica reprezintå un fenomen paralel culturii. Ea se dezvoltå dupå o lege proprie, într un progres incontestabil; nu existå înså progres în simțire, în gîndire, în viziune. Trenul sau avionul nu ne au fåcut nici mai sensibili și nici mai profunzi. Ne au schimbat doar ritmul. Cine ar compara sentimentul nostru de viațå cu al Egiptului în epoca de construcție a piramidelor ar trebui så ne arate un dispreț infinit. Sclavii faraonilor, care nu știau nimic, aveau pentru eternitate o simțire mai ascuțitå decît savanții noștri, care știu totul fårå så cunoascå esențialul. Unui optimist subtil i aș putea face concesiuni privitoare la extensiunea ideii de progres. Este înså imposibil de a gåsi cea mai micå aplicare la sentimentul de viațå. Acesta, singurul care importå, nu cîștigå nimic prin timp și nici nu se adîncește prin complexul de forme al civilizației.
Istoria prezintå o sumå de totalitåți ireductibile. Ar mai putea cineva susține superioritatea Greciei fațå de India, sau a Occidentului fațå de Grecia? N are sens o ierarhie între culturile mari. Grandori ireductibile nu înseamnå scarå ierarhicå. Ea apare evidentå și tulburåtoare cînd e vorba de culturile mici fațå de cele mari. Diferențele lor accentueazå și dau un sens ideii de progres, în defavoarea celor mici.
Fascinația pe care a exercitat o Occidentul asupra noastrå este proba evidentå și repetatå a inferioritåții noastre și a conștiinței ei. Dacå el reprezenta actualitatea întregii istorii, drumul pe care trebuia så l stråbatem ca så l ajungem ar fi fost așa de mare, încît niciodatå n am fi putut concepe så ne apropiem cît de puțin de el. O umanitate care ar evolua conform viziunii progresului continuu ne ar arunca pe veci la periferia ei. Pentru România, istoria înseamnå cultura occidentalå și nici nu poate însemna altceva. Cu ea ne punem noi în rînd. Nivelul ei ni se pare într o måsurå oarecare accesibil. O lume istoricå, a cårei actualitate totalå s ar înålța progresiv sub ochii noștri, ne ar zåpåci cu infinitul ei.
Existå un nivel istoric obligatoriu. O țarå care s ar complåcea numai în dezvoltarea originalitåții etnice nu poate participa efectiv la istorie. Pe aceastå cale, devii o țarå pitoreascå și interesantå, cum e Ungaria de exemplu, dar nu o națiune și în nici un caz o mare putere. De Ungaria va aminti istoria numai fiindcå s a încåpåțînat så nu renunțe la caracterele ei primare. Este o țarå originalå, dar din punct de vedere istoric nereușitå.
România nu poate deveni o realitate atașîndu se îndåråtnic de caracterele ei primare. Cultura noastrå popularå este comunå sud estului Europei. Elementele ei diferențiale nu alcåtuiesc o originalitate izbitoare. Muzica și poezia noastrå popularå n au reușit så atragå atenția lumii ca un fenomen profund original. Meritul nostru fațå de celelalte popoare balcanice este cå sîntem cei mai apți pentru formele spiritului. Cåci în Balcani, românul este cel mai puțin țåran. Dacå n am creat în culturå, ea ne priește totuși. Tot restul Balcanului pare a dovedi o neprielnicie în culturå, care îi justificå renumele periferic.
O revoluție naționalå care ar vrea så readucå pe român la el însuși, la premisele lui sufletești, la originarul etnic, ar întoarce România din avîntul ei superficial spre modernitate și i ar tåia aripile. România nu este o țarå originalå. Ea redevine un zero istoric reîntorcînd o la surse. Febra susținutå a modernizårii (pe toate planurile) este singura noastrå salvare. Românul nu este interesant sufletește. Pentru ce ar mai ține atunci la cvasiorientalismul såu?
Chiar o țarå etnicește profund originalå, cum e Rusia, ce s ar fi ales de ea dacå ar fi fåcut o revoluție råu înțeleaså, pentru a reveni la mujic? Lumea ar fi uitat de Dostoievski și s ar fi gîndit la Mongolia. Va trebui så apåråm România de țåranii ei. Ceea ce nu înseamnå decît salvarea țårånimii de la mizerie.
Toate etapele revoluției noastre vor trebui så aibå, ca finalitate: integrarea noastrå în istorie. Dacå nu vom reuși så facem sensibilå prezența noastrå în ritmul universal, n are rost så ne mai fråmîntåm, deoarece la o existențå aproximativå poate ajunge orice grup uman. Trecutul și prezentul României existå numai prin bunåvoința noastrå. Se va naște viitorul din înfrigurarea noastrå? De nu, så ne îngropåm sufletul în România de niciodatå.
N avem dreptul så ne tråim fiecare epocå asemenea unei lumi închise. Dacå nu mai vrem så fim sclavii istoriei, adicå dacå vrem så depåșim condiția culturilor mici, trebuie så urmårim ținta noastrå finalå ca o obsesie, pentru a nu fi subminați de tentația constantå a României: inerția.
Pentru Franța, clasicismul sau iluminismul, cu toate implicațiile lor politice și economice, sînt epoci rotunjite în sine, lumi închise, tråite cu naivitate și cu iluzia absolutului valorilor lor. S ar fi gîndit cineva în timpul lui Ludovic al XIV lea cå Franța trebuie så tindå spre alte valori decît cele în care tråia? Sau Renașterea, în culmile ei, a conceput o ieșire din sine însåși, a avut ea nevoie de altå epocå? Într o mare culturå, orice epocå este o perfecțiune istoricå. Acest lucru este valabil și pentru epocile decadenței. Culturile mari se distrug în sine.
Nouå nu ni se aplicå afirmația lui Ranke: „Jede Epoche ist unmittelbar zu Gott.“ De vom reuși de abia cu tot procesul nostru de viațå så cîștigåm acel etern în imediat, care imprimå un absolut devenirii. Ranke se ridica împotriva acelora care susțin cå o epocå apare pentru a da naștere alteia și cå ar exista ierarhii între națiuni și epoci. Tot ce este istoric, crede el, are o valoare proprie, demnå de a fi studiatå ca orișicare alta. Atîta neutralitate fațå de diversitatea istoricå este prea mult. Existå epoci privilegiate, precum existå mediocre. O obiectivitate care le plaseazå într o echivalențå este fadoare teoreticå sau științå. Curiozitatea științificå a unui istoric studiazå cu aceeași pasiune România și Franța! Ce puțin sîntem noi înså, fațå de Franța! Existåm mai puțin. Istoria concretå și efectivå este un plus în fire.
Nu ești tot așa aproape de Dumnezeu în orice epocå, Individual, contactul tåu poate fi nemijlocit și transistoric. Nu i mai puțin adevårat cå prin epocå ne putem sålta automat. ªi iaråși, nu i același lucru så tråiești în timpul Renașterii sau în secolul acesta. Atunci se nåșteau idealuri, acum se destramå. Epocile se deosebesc nu atît prin concepțiile de viațå care le stau la bazå, cît prin intensitate. Altcum au tråit și s au distrus oamenii în timpul Renașterii și altcum tråiesc și se distrug aståzi. Pe atunci, un dor intens dupå spațiul infinit a creat un gust arzåtor de aventurå, încît fiece om era virtual sau real un conchistador. Toate cuceririle s au fåcut dintr o nostalgie a spațiului, dintr o aviditate a depårtårilor. Poate cå numai imperialismul va reabilita secolul nostru…
Succesiunea epocilor este sursa relativitåții și a infirmårii ideii de progres. Prin ceea ce are viu, barocul neagå Renașterea, iar aceasta, la rîndul ei, Evul Mediu. O epocå tråiește prin valorile ei specifice. O alta nu se poate individualiza decît negînd pe cele ce au precedat o. Greutatea unui moment istoric nu consistå într o înglobare cît mai mare de valori complexe și de elemente eterogene, ci în prevalența categoricå a unor valori specifice, care dau contur și fizionomie epocii. Eclectismul este un fenomen de decadențå. Cînd o culturå nu mai are atîta energie, încît så dea naștere la direcții originale ale spiritului și så se configureze în momente creatoare, atunci se recapituleazå. Sinteza stufoaså și uimitoare în amploarea ei sterilå, care rezultå din aceastå recapitulare, este eclectismul epocilor alexandrine. Tot ce s a creat într o culturå prin eforturi succesive și unilaterale, toate momentele ei unice devin în coexistența unei sinteze artificiale un fel de rezumat istoric al unei culturi. Epoca elenisto romanå și a revåzut, în amalgamul ei de curente, tot ce Antichitatea a produs între orfism și scepticism. Secåtuirea substanței creatoare a unei culturi o face incapabilå så mai nascå din sine epoci închise, lumi aparte în devenirea organismului såu. Avîntul generator de culturå se manifestå în prevalența unor valori, în mårturisirea pentru o sferå limitatå. Nu existå culturå vie într un nelimitat cantitativ al valorilor. Epocile naive din viața umanitåții, acelea în care oamenii au fost una cu valorile pe care le au creat și în care au crezut, n au cunoscut niciodatå extensiunea giganticå a epocilor alexandrine, cu lumea lor de cunoaștere substituitå instinctului și sufletului, cu universalitatea lor exterioarå, ci au participat cu un infinit intern la o sumå reduså de valori. Evul Mediu, cu tot ce are el sublim și grotesc, a fost universalist, dar numai ca valabilitate generalå a ideilor lui, nu ca multiplicitate de idei. Universalismul calitativ este esențial oricårei epoci creatoare; sub formå cantitativå, el este un semn de deficiențå și este echivalent eclectismului. Momentul eclectic al unei culturi este identic universalismului cantitativ.
Evul Mediu, care a concentrat în sine atîta neliniște, cå ne a dispensat pe noi, în latura religioaså, își demarcå liniile lui conturate la exces din concentrarea durabilå și obsedantå pe cîteva teme. Dupå cum spune Léon Bloy, el a fost construit pe zece secole de extaz. Evul Mediu a știut totul într o direcție. El ne a condamnat a fi pe veci ignoranți în materie religioaså. ªi el ne va mijloci apropierea de Dumnezeu. Nu toate epocile stau în raport nemijlocit cu el. Ranke nu s a gîndit la acest fapt și desigur, nici Taine, care prefera o haitå de lupi Evului Mediu.
Limitarea substanțialå a epocilor, substituirea lor continuå, cu consecința inevitabilå — discontinuitatea valorilor, — explicå insuficiența vieții istorice, mobilitatea și relativitatea ei. În acest proces descoperim mai repede o demonie, decît un progres. Multiplicitatea conținuturilor ni se descoperå la fiece pas ca un torent de direcții iraționale. Salvarea de la relativism prin cåutarea unei forme, în aceastå multiplicitate? Participarea la istorie se exprimå înså numai în abandonarea iraționalå acestui flux, în contopirea inconștientå cu mobilitatea existenței. Cînd conștiința ne a separat de viațå, atunci ne råmîne acceptarea conștientå a devenirii, lansarea voluntarå în mrejele demoniei. În afarå de atașarea organicå de istorie, nu mai existå decît elanurile disperate, ca mod de a i aparține. Restul este distanțå de ea, perspectivå rece și cunoaștere.
Limitarea epocilor istorice își are o justificare în mårginirea fatalå a oricårui fel de activitåți intense. Existå o scarå întreagå de tipuri de umanitate, care și acuzå originalitatea prin negații reciproce și insuficiențe evidente. Cazul omului politic este încå o datå semnificativ. De la el, putem învåța despre viațå ceva mai mult decît din exemplul „vieții“ gînditorului. Omul politic nu trebuie så fie un om complet. Nu este obligat så creadå ceea ce face, el trebuie înså så reușeascå totdeauna. S a pus problema dacå se poate så fii dogmatic practic și sceptic teoretic. Un om politic trebuie så fie dogmatic în viața practicå; teoretic, poate så se îndoiascå de toate. Existå un fanatism numai în latura activå și imediatå, care n are nevoie neapårat de corespondentul în convingere. Fanatismul spaniol a fost o combinație de intoleranțå și nihilism. Dezbinarea dureroaså dintre practic și teoretic este surså de dinamism la sufletele mari.
Precum o epocå este fatal limitatå prin prevalența unor valori specifice, așa orice tip uman bine definit suferå de aceeași limitare, în el predominînd elemente care îl exclud de la o participare universalå. Epocile justificå relativitatea în istorie, tipologia în psihologie. Nu existå epocå universalå, precum nu existå om universal, ci numai o gradație de la local la o universalitate aproximativå. Renașterea și Goethe au atins un maximum de universalitate; ce departe de idealul lor au fost — o dovedește posibilitatea istoriei de a se realiza în alte epoci, de o originalitate aproape egalå, și în atîți alți oameni, cu o îmbråțișare a vieții nu mai puțin amplå. Viața nu tinde spre împliniri complete; dinamismul e posibil numai în mårginire. De aceea, eroismul este în viațå, pe cînd sfințenia, dincolo. Eroismul încearcå rezistențele ultime ale individuației. A fi erou înseamnå a tråi activ paroxismul ființei individuale în cadrul vieții. Cum la atîta tensiune nu rezistå nici viața și nici ființa individualå, pråbușirea este consecința inevitabilå. Eroismul nu e condiția fireascå a firii, dar este singura demnitate a devenirii.
Tot ce s a creat pînå acum se datorește acceselor colective de eroism, care au insuflat oamenilor, peste meschinele instincte de conservare, o pasiune de autodistrugere pentru idealuri. Cine înțelege rostul adînc, frenezia colectivå ce a dezlånțuit Reforma, expedițiile din timpul Renașterii sau campaniile napoleoniene este imposibil så nu aprecieze orbirea arzåtoare, ca substrat al tuturor acțiunilor hotårîtoare. Popoarele care nu sînt apucate de o nebunie colectivå, din cînd în cînd, se anchilozeazå în tradiții, care, automatizate, le scot din ritmul istoriei. Så nu se uite cå nota diferențialå a faptului istoric este capacitatea de a acționa pe o sferå mare, eficiența. Este istoric acel fapt care provoacå o tulburare fecundå. Cu cît are rezultate și repercusiuni mai mari, cu atît este el eveniment istoric. Un råzboi care nu då naștere la crize pe o scarå întinså, ci råmîne un fenomen pur local, nu depåșește rosturile lui biologice. ªi așa cu orice eveniment.
Eroismul este presupoziția oricårei istorii autentice. Fårå el, devenirea umanå e purå biologie. Cînd viața își concentreazå toate energiile pentru a servi alte scopuri decît ale menținerii ei, cînd își fixeazå finalitatea în afarå de ea însåși, atunci ea realizeazå condiția obiectivå a acțiunii eroice. Cum temperatura vieții la care înflorește sufletul eroic este egalå disperårii, este de la sine înțeles cå în omenire nu pot exista decît crize de eroism. Oricît ne am mîndri cu acuitatea simțului nostru istoric, sîntem, vreunul, capabili så înțelegem forța care i a mînat pe cavaleri în cruciade så moarå sub zidurile cetåților orientale, pentru a dezrobi mormîntul unui om, presupus Dumnezeu? Chiar interpretarea materialistå, care nu vede în aceste expediții decît interesul și pasiunea de îmbogåțire, cum ar putea explica gustul unei aventuri atît de puțin promițåtoare påmîntește? Istoria are o amploare cu atît mai tragicå, cu cît oamenii au avut mai puțin de cîștigat din distrugerea lor. Dacå cruciadele au satisfåcut un gust de infinit, ele și au atins „scopul“. Fårå un parfum de inutilitate, istoria ar semåna unui ghișeu de bancå.
Moartea eroului este sensul vieții celorlalți. Fårå autodistrugerea eroicå, specia umanå ar fi condamnatå la plictisealå și la ratare, la acel pustiu al inimii, care este antipodul sufletului infinit. Dacå omul nu vrea så forțeze prin disperarea unui gest inerția devenirii, nu i råmîne decît så accepte a fi purtat cu umbrele de soarta lucrurilor trecåtoare. Hegel însuși, prea mult metafizician pentru a înțelege indivizii, a fåcut din marile individualitåți, dupå cum bine se exprimå Friedrich Meineke, funcționari ai spiritului absolut. Metafizica anuleazå individuația. „Spiritul absolut cålare pe cal“, a exclamat Hegel, våzînd pe Napoleon intrînd victorios în Jena. ªi a scris apoi mai departe la Fenomenologia spiritului, pentru a ne aråta ce puținå råspundere avem în istoria universalå.
ªi acum, så revenim la România și så vedem cum ar putea ea så nu mai fie o umbrå a istoriei universale. Ce nenorocire pe capul acestei țåri, cå în locul unui ethos eroic, cu tot ce acesta presupune ca oroare și pasiune bestialå, ne am diluat sîngele și ne am îndulcit patimile cu un dor amågitor, ale cårui virtuți dormitive ne au îmbåtat simțurile peste måsurå. În ochii românului, dar mai cu seamå în cîntec, palpitå, cu o insistențå insinuantå, revårsarea monotonå a acestui dor, aparent elixir al inimilor sfîșiate, în realitate atracție adormitoare pentru suflete inerte. Cine a avut ocazia så audå în orașele såsești din Ardeal vreo ceatå de flåcåi români doinind în înseråri, n a putut så nu sufere sub contrastul strivitor pe care l prezintå masivitatea constructivå a orașului și lamentațiile acelea prelungite, atît de inaderente la civilizație, la efortul constructiv. Contrastul nu trebuie explicat prin deosebirea noastrå organicå de sași, ci prin distanța incomensurabilå de culturå a fondului nostru popular. Noi încå nu putem aprecia ce salt am fåcut prin påtura noastrå cultå.
Este în dorul nostru atîta risipire lîncedå în lume, atîta renunțare în fața timpului și a spațiului și atît prizonierat în adierile inimii, cå te întrebi ce tristețe a încercat acest popor de s a predat sieși atît de neînduplecat. Scoateți lamentațiile din poezia și din muzica noastrå popularå și nu mai gåsiți decît o țopåialå liricå, fårå nici o marcå originalå. Ce departe am fi fost aståzi, dacå infinitul din acest dor lua forma unei expansiuni eroice a sufletului, dacå ne am fi rostogolit, cu o înflåcårare fårå margini, peste ruinele noastre! Dorul exprimå un raport negativ cu lumea, el este o lunecare leneșå și orizontalå sau o ondulație minorå pe suprafața mobilå a vieții. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozitåțile în înålțimi. Prin dor nu exprimåm mai mult decît nesiguranța în fluctuațiile clipelor și o chemare spre vag. De ce ne e dor? Întrebați pe orice român și nu ți va da o låmurire asupra acestui infinit al sufletului såu.
Toatå problema este ca într o Românie scuturatå de o dictaturå și de un elan colectiv, infinitul negativ al acestei psihologii så fie convertit în infinitul pozitiv care este eroismul. Duioșia și visarea prelungitå care se mlådie pe lungimile timpului și pe întinderile spațiului trebuie „såltate“ în ardoare și fanatism. De la infinitul negativ al dorului, la infinitul pozitiv al eroismului este drumul pe care trebuie så l stråbatå sufletul românesc, pentru a nu amorți învåluit în umbre. Aceasta este problema psihologicå a României.
O mișcare politicå n are nevoie de „idei generoase“ pentru a triumfa și a realiza efectiv. Este destul så cultive idealuri eroice și så valorifice posibilitåțile de fanatism din om. O țarå ca România este prea primitivå pentru a și putea permite luxul „ideilor generoase“, care sînt inerente țårilor cu o oarecare eleganțå interioarå. Ideile prea generoase, adicå fårå bazå în imediatul vieții, slåbesc sîngele și dau națiunilor un aspect clorotic. Emascularea prin exces ideologic este un fenomen frecvent în viața popoarelor. Încep atunci a fi afectate de o paloare care este fizionomicå și istoricå. Ideile care n au nici o aderențå la viața concretå a unui popor îl deviazå de la sensu lui istoric. De aceea, orice ideologie care nu i angajeazå energiile vitale este periculoaså. Extrema dreaptå și extrema stîngå s au dovedit creatoare într o måsurå atît de mare, deoarece au fåcut totdeauna apel la un ethos vulcanic și n au cucerit prin idei, ci prin misticå. Faptul cå dreapta pune accentul pe politic și stînga pe social nu dovedește nimic pentru originile dinamismului lor. Mulțimea iubește så fie biciuitå și fanatizatå. Apoi vin… ideile.
Destinul social democrației este ilustrativ pentru un curent ideologic lipsit de simț politic. Greu am gåsi o mișcare de o cumințenie filozoficå mai remarcabilå, care så și fi cîntårit mai serios conceptele și så fi dat o demnitate mai onorabilå utopiilor. Cine, ca ea, a temperat mai „burghez“ excesele spiritului revoluționar și a atribuit evoluției atîtea virtuți ca så scuze comoditåțile oamenilor? Fårå ideea de evoluție, social democrația este un zero, pe lîngå care mai existå numai blîndețea social democraților.
Cumpånirea filozoficå a social democrației i s a împrumutat în primele faze o semnificație mediocrå, pentru ca så degenereze într un exemplu trist de fadoare teoreticå și politicå. Lipsa de patos și de anvergurå, preocuparea teoreticå de tacticå, dar fårå instinct în luptå; viziunea unei fericiri comode, neancorate în necesitåțile complexe ale omului (antropologia mediocrå a oricårui tip de democrație); economism searbåd și doctrinarism stupid — sînt note ale mizeriei profunde, ale viciului și incapacitåții politice a social democrației. Fațå de ea, comunismul este un fenomen apocaliptic.
La ce i au folosit social democrației ideile ei „generoase“? La ce rezultat a ajuns, dupå ce a rotunjit ideile revoluționare și și a salvat deficiențele în cultul evoluției? A adus o evoluția la putere? Sau n a știut cumsecådenia ei teoreticå un lucru elementar: forța creeazå fågașele „evoluției“? Nu existå atîta forțå în evoluție pentru ca så înfrîngå pe cea care se naște peste ea.
Cultul secolului trecut pentru evoluție a luat forma celui mai plat misticism. Mediocritatea oamenilor s a complåcut în a inventa „virtuți“ evoluției, pentru ca ei så poatå dezerta din fața oricårei responsabilitåți. Evoluția va face totul cum trebuie, pare a fi fost lașitatea acestor deficienți. Toți oamenii care se reclamå de la „curgerea lucrurilor“ pentru a și justifica inactivitatea suferå de o neputințå constituționalå. Lipsa de sînge este izvorul înțelepciunii.
Individualismul ultimelor decenii ale secolului trecut nu trebuie înțeles decît ca o reacție pasionatå împotriva automatizårii prin fetișismul evoluției, a implicației lui fataliste. Så fim noi oare simple instrumente ale devenirii, capricii ale curgerii lucrurilor, pretexte ale trecerii continue a firii? Revolta aceasta individualistå a avut o notå eroicå, și ea este una din aparițiile periodice ale istoriei, consecutive epocilor de fatalism. Acest individualism nu trebuie confundat cu cealaltå specie de individualism, atomizant și… cetåțenesc. Existå un individualism de revoltå a unor conștiințe izolate și existå individualismul burghez. Voga permanentå a lui Nietzsche și cea trecåtoare a lui Ibsen (ale cårui opere par catastrofe la 15 ani, „drame“ la 18, „piese de teatru“ la 21) au resuscitat pe alți doi individualiști, care scriau pe cînd „evoluția“ avea încå un sens metafizic: Stirner și Kierkegaard, primul de o originalitate suspectå și nefecundå, al doilea sugestiv, grav, punînd problema individualistå în plan pur psihologic, ca subiectivism. De aceea susține el cå subiectivitatea este un absolut, iar nu individul. Pentru Kierkegaard, conteazå numai latura de interioritate a acestuia. El nu s a preocupat niciodatå de social, ci s a oprit la etic, pe care nu l a conceput ca pe o formå interioarå a socialului, ci ca un simplu stadiu al conștiinței individuale, în drumul ei problematic de la subiectiv și imediat la general și mediat.
Este interesant cå atît Stirner cît și Kierkegaard au fost pînå la un punct discipoli ai lui Hegel, de care s au despårțit din cauza rolului excesiv, din cauza terorii„generalului“. Pentru gînditorul danez, subiectivitatea este adevårul; ceea ce ar fi pårut unui Hegel cea mai mare erezie conceptibilå.
Individualismul cetåțenesc, acela pe care în nuanțe și expresii diferite îl întîlnim la stoici (influenței cårora se datoreazå concepția voluntaristå și contractualistå a dreptului roman),la protestanți, în raționalismul secolului al XVIII lea, în Revoluția francezå și în tot procesul de atomizare socialå pe care l a nåscut dezagregarea democrației și liberalismului, pretinde cå fiecare om are centrul în sine însuși și ca atare dispune de el în mod nelimitat. Cum esența lui este rațiunea, limitele expansiunii sale sînt imanente. Statul, în concepția aceasta, care a fost și a lui Kant, coordoneazå numai voințele individuale. Un simplu factor de armonie. Numai cå viziunea raționalistå a omului are împotriva sa toatå istoria.Prezența statului și a dreptului, legate de existența societåții pentru a dovedi dezechilibrul omului în libertate, ne aratå pînå la orbire cå rațiunea nu este esența omului și în nici un caz marginea lui. Iraționalismul susține teoria organicå a statului și a dreptului; în realitate, ar trebui så le afirme raționalitatea ca antipod esenței iraționale a omului. Cum structura normativå a dreptului nu este reductibilå la date istorice și la o evoluție pur organicå, așa cum a conceput istoricismul juridic al unui Savigny sau Puchta, ci presupune o intervenție conștientå și voluntarå, nici statul nu este un simplu rezultat al devenirii. Nu e semnificativ cå raționalismul în degradarea lui, intelectualismul, s au preocupat mai mult de teoria statului decît iraționalismul, care se oprește mai bucuros la națiune și preferå dreptului poporul?
Drept, stat, națiune, popor indicå o descreștere a raționalitåții și o creștere spre primordial. Poporul este totdeauna originar; națiunea, statul și dreptul își distribuie în proporții diferite elementele istorice și cele raționale.
Teoria lui Kelsen, dupå care statul este de esențå juridicå, precum dreptul este de esențå statalå, ajungînd astfel la o cvasiidentificare a acestor douå noțiuni, este singura ieșire pentru a scåpa de chinuitoarea problemå a anterioritåții uneia din douå, dat fiind cå sînt argumente egal de valabile de o parte și de alta. Så recurgem la „soluțiile“ aporeticii, adicå la sistematizarea lipsei de soluții?
Cå iraționalul ține mai esențial de råspîntiile istoriei decît raționalul, o dovedește nulitatea dreptului în astfel de momente. Forța dreptului este nulå în fața Forței. Crizele lui sînt echivalentele triumfului Ei (zeițå monstrå și irezistibilå). Acei care se complac în iluzia unui absolut juridic, dar våd råsturnårile create de ofensiva forței (chiar a acelei forțe ce servește o mare idee), se mîngîie cu speranța cå la un tribunal al istoriei toate triumfurile înålțate din expansiunile puterii vor fi pecetluite ca infamii și își vor pierde strålucirea. Acestor idealiști trebuie så le råspundem cå la acel tribunal i se deschid lui Napoleon toate porțile, iar popoarele vor fi judecate dupå cît au riscat. Ele vor avea înscrise pe frunte råzboaiele și revoluțiile. Un tribunal al istoriei cîntårește fapte, și nu idealuri; de idei, så nu mai vorbim. El ar studia și ar achita pe conchistadori; filozofii n ar fi introduși, fiindcå n au fapte pe conștiințå… Iatå lucruri care aparțin cunoașterii, și nu pesimismului.
Fiecare țarå își are un centru de gravitate politicå și o direcție ideologicå, pe care nu le putem trece cu vederea fårå a neglija situația specificå a fiecårui popor. Tendința spre abstracțiune, care se întîlnește atît de des în aprecierea mișcårilor politice analoage a diferitelor țåri, asimileazå aceluiași conținut naționalismul românesc cu cel francez sau cel german, sau își închipuie cå stînga are același sens în Rusia ca și în China sau în Franța. Aceastå problemå, destul de încurcatå și de plictisitoare, este clarå numai reduså la o singurå întrebare: care e sistemul prin care o țarå devine puternicå? Nu toate realizeazå accesul la putere pe aceleași cåi.Uneia, cu tradiții democratice puternice și creatoare în democrație, orientarea spre dictaturå i ar fi fatalå. ªi invers.
În Franța, naționalismul este reacționar, în România, revoluționar. Ideile politice ale lui Maurras și Daudet sînt pentru România — pentru ceea ce trebuie så devinå aceastå țarå — mai periculoase decît cele mai anarhiste curente. Nu numai cå i lipsește complet problematica socialå, dar acest gen de naționalism se refuzå oricårei slåbiciuni revoluționare. El privește realitåțile de sus în jos; e conservator și se bazeazå pe aristocrație și țårånimea înståritå, cele douå reazeme ale reacțiunii, fațå de care burghezia reprezintå un efort revoluționar permanent. Nicåieri ca în Franța naționalismul nu este mai mult istoric, în sensul råu al acestui cuvînt, adicå fixarea și atașarea staticå de un trecut, care din påcate nu poate fi mare de douå ori. Nu este francez care så nu fie naționalist în sensul pasiunii pentru Franța; dar, întrucît naționalismul este un program de idei reacționare, el nu și identificå patria cu interesele claselor agonizante. Naționalismul francez este o realitate mai vie; cel românesc nu poate fi decît mesianic și cu atît mai dinamic, cu cît viitorul se proiecteazå mai mult ca singura realitate.
Identitatea în termeni nu acoperå o identitate de conținuturi. Ideologii asemånåtoare utilizeazå aceleași expresii pentru realitåți diferite. Franța este o țarå atît biologicește, cît și istoricește båtrînå; Rusia reprezintå un organism istoric tînår. Un regim comunist ar putea så aibå în amîndouå același sens și același conținut? Diferențele de nivel joacå un rol extrem de important în ce privește soluțiile politice ale diverselor țåri. Este mai mult decît evident cå o țarå fårå istorie, cum e România, și o țarå cu prea multå, cum e Franța, n ar putea realiza niciodatå o identitate efectivå de regim. Același curent este reacționar într o țarå și revoluționar într alta. Într una se bazeazå pe rentieri și în alta pe șomeri.
Pluralismul și divergența națiunilor explicå de ce nu sînt valabile decît soluțiile specifice. Dacå ar fi posibilå o soluție universalå — precum crede comunismul —, atunci conflictele internaționale s ar diminua într o måsurå neașteptatå. Lupta pentru hegemonie s ar termina în favoarea aceleia care a avut prioritatea sistemului. În spețå, Rusia. Comunismul continuå visul rusesc al dominației universale. Mesianismul slav are aspecte multiforme, pe care naivii nu vor så le recunoascå, dar care se descoperå, implacabile,acelor ce înțeleg lupta exasperatå pentru hegemonie.
Orice idee mesianicå exprimå direct sau camuflat o pornire spre putere, așa încît nu existå mesianism fårå implicații politice. Elanurile mesianice sînt expresii eterate sub care se ascund realitåți ce sfîșie națiunile.
Diversitatea structurii ideologice a națiunilor justificå divergențele și conflictele dintre ele. Este aproape imposibil ca un stat så nu aibå o concepție ideologicå în politica sa externå. Numai Anglia — cåreia utilitarismul i a dat o mare ascuțime a simțului politic — a știut så facå abstracție de divergențele de sistem și, sub imperiul intereselor, så renunțe la orice concepție ideologicå în politica sa externå. Franța, Germania și Rusia, dimpotrivå, n au pierdut nici o ocazie så și afirme ireductibilitåțile și så facå politicå în umbra ideilor. Lumea numește idealism aceastå nevoie de a da o justificare abstractå dramelor. Faptele istoriei concrete nu råmîn mai puțin o probå împotriva idealismului.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!