tu vii din umbră să-mi apui steaua cea neagră în fiecare seară te aştept
pereţii cresc îşi înghit ferestrele iar tapetul se exfoliază
mobila se sfărîmă în tăcere nici măcar nu
mă zbat mă înzidesc simt
printr-o crăpătură o strălucire în vreme ce un bloc foarte mare de cărămidă acoperă tot universul îmi repet că nu mi-e frică nu mi-e

cadru intercalat: cranii de martiri sunt aduse la ţărm de valuri de partea cealaltă zac albe corpurile lor fără capete platformă de carne cu o privire pierdută oblovna se dezgoleşte să se scalde

dacă mă întrebi cum te iubesc aş răspunde
aşa m. înnodîndu-mi părul în jurul gîtului strîngînd din ce în ce mai tare pînă se face întuneric şi te văd ieşind gol dintre trupurile moi închegate între ele