Azi am ascultat Radiohead şi mi-a fost rău. Am văzut un videoclip de la R. şi mi-a fost rău. Dar tot acest rau a fost înfăşurat într-o stare uşoara şi aproape plăcuta, ca transparenţa.
Mi-am făcut blog şi mi-a fost rău. M-am gîndit dacă să mai scriu sau nu cartea. Dacă trec mai mult de 3 zile şi nimeni nu mă încurajeaza, şi de obicei trec, simt ca n-am putere s-o continui. Simt c-o să rămînă neterminată. Apoi se întîmplă ceva, poate felul cum îmi cade lumina pe degete şi mă apuc iar de scris, cu speranţă. De cîteva zile mi-e rău, cartea nu ştiu dacă va ieşi.
Există piedici şi corpul nostru mic, aproape de ele


Voi citi Attila Bartis şi Sorin Stoica pentru Claudiu Komartin şi pentru mine, voi citi Houellebecq pentru Ruxandra Novac şi pentru mine, voi citi cărti multe, multe... Cum mă va schimba asta? Cum va schimba asta lumea? Eu ma voi simti altfel, dar asta nu-l va ajuta pe Andrusha. N-o va ajuta pe mama, pe ea nu. Eu voi citi o carte si lumea va ramane la fel. Andrusha va desena în continuare feţe vesele cu pixul pe mîinile de cenuşă ale mamei, mama va rămîne la fel. Melodiile de la Radiohead vor rămîne la fel, piesele de la Muse vor rămîne la fel. Voi citi o carte şi lumea nu se va schimba cu nimic, numai eu mă voi uita la ea cu nişte ochi diferiţi. Şi mă voi simti din ce în ce mai rău.


Eu voi scrie o carte şi pe ea va scrie Dmitri Miticov. Dar melodiile pe care le ascult vor rămîne la fel, şi felul cum îmi pot face rău va rămîne la fel.
Eu voi scrie o carte şi pe urmă voi dispărea.