Spre asfinţit
lupoaică bătrână şi crudă
noaptea vărsa din blănuri
fiarele sângerii
ce umpleau cerul de răni
şi smulgeau bandajele lumii.
În ceaţa de gânduri
greu cu aripi de petrol
se stingea aerul,
pe când cerul mărilor lepăda sus
stele vechi şi bolnave.

În zori învăţasem
să număr ploaia perfect. Apoi,
damă de verde cu tine alături
într-o doară
viol la drum mărginaş,
primăvara mi-a aprins coapsele
cu mâini de iarbă
şi m-am redeschis la penultimul act
în care
ne furişam tăcuţi peste ziduri
şi muşcam noaptea de vintre
sufocând-o încet în cearceafuri.

Şi-acum, de pe linia morţii
mi-au deraiat în palmă clipe
şi vieţi,
mi-arunc monedele de pe ochi
şi-ţi şoptesc o privire
în formă de inimă.



27 februarie 2007