aşa merg. orbită de oameni.

ies din capelă, mâinile caută contururi, se desprind, de jos în sus, pojghiţe de memorie.

rup din pâine ca din trupurile întinse cu faţa spre est.

zidurile sunt încordate, pragurile se întorc pe sub pasul îndoliat, trec încet cortegii.

nouă ani vor tot trece, iar eu nu voi simţi pustiul cărnii.

intersecţia. mi-a apărut în alt vis. stau acolo, încremenită, oamenii trec prin torsul meu, se clatină ca după o răsucire a oaselor. se închină.

sunt gata să vorbesc muribunzilor despre viaţa redusă la absurd şi eliberarea de dincolo. dar mi-e imposibil să deschid gura. o încleştare, ca atunci când toate simţurile îţi sunt paralizate.

doar ochii rămân deschişi, în vid. nu-i pot închide. nu pot mişca. nu mă mişc.

senzaţia că mă aflu într-o pânză, învelită cu totul, câteva braţe îmi închid cercurile. mă lasă pe marginea apei. văd ce urmează, cine va duce luntrea. şi unde.