poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3991 .



Jurnalul din India
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [idy ]

2006-12-27  |     | 



Cuvânt înainte

Am plăcerea să prezint cititorilor a doua carte a Lidiei Muraru, o creștină din România care a devenit mai cunoscută în comunitatea credincioșilor români atunci când a plecat departe de țară, e adevărat pentru anumite perioade de timp, mai precis în India, fiind din acest punct de vedere o deschizătoare de drumuri pentru creștinii din generația tânără.
Începând cu anul 2000, Lidia a făcut mai multe călătorii misionare în această țară a milioanelor de zei, confruntându-se cu o altă lume decât cea cu care se obișnuise ea, și cu care suntem noi, românii, obișnuiți. Lucrarea ei, plină de riscuri și de provocări, care nu a luat sfârșit, a început deja să-și arate roadele și sunt convins că ele vor fi mai vizibile pe măsură ce vor trece anii. Dar adevărata dimensiune a acestei lucrări nu se poate măsura în unități de măsură pământești, pentru că adevăratul impact al ei îl cunoaște numai Dumnezeu. Ceea ce noi am văzut clar este că în ultimii ani și alți români i-au urmat exemplul, cu unii dintre ei făcând echipă în câteva din deplasările ei acolo.
În prima carte a Lidiei Muraru pe care Editura Noua Speranță a publicat-o, „Potopul iubirii“, am descoperit rădăcinile chemării speciale pe care Lidia a avut-o pentru o lucrare specială. În acest „Jurnal din India“ vedem cum Dumnezeu împlinește următoarea etapă a planului Său în viața Lidiei, trimițând-o într-o lucrare misionară de excepție, pentru care sunt convins că El i-a dat și un dar special. Dacă punem alături și talentul de jurnalist al Lidiei (una dintre profesiile ei) avem imaginea unei creștine pregătite nu numai să misioneze în India, dar și să surprindă cât se poate de sugestiv clișee din viața de zi cu zi a indienilor, o viață cu obiceiuri ciudate și nefirești pentru noi, dar și cu religii și credințe care, la fel ca în cazul apostolului Pavel, îți „întărâtă duhul“ și îți pune serios la încercare credința în adevăratul Dumnezeu.
Această a doua carte a Lidiei, pe care Noua Speranță o publică, adună articolele publicate în revista devoțională „Jurnalul meu“, păstrând în cea mai mare parte forma și conținutul în care ele au fost publicate în mai multe numere ale acestei reviste. Povestirile Lidiei sunt doar clișee decupate din viața complexă a Indiei, la care ea este un participant activ, dar marea calitate a lor este că, prin limbajul antrenant, ne face să participăm alături de ea la evenimentele sau stările sufletești pe care le descrie.
Sperăm ca această carte să capteze interesul tinerilor creștini, iar citirea ei să îi determine să susțină mai mult în rugăciune, și nu numai, lucrarea misionară a Lidiei Muraru.

Tinu Leontiuc
Noua Speranță, Timișoara







Am învățat...

Am privit peste lume
învățând de la toamnă
să las să cadă
ca și frunzele ei,
peste vremi
peste zile și ani de-a rândul
așa...
să las să curgă și din sufletul meu.

Am învățat de la iarnă
așternându-mă peste lume
așa...
cum ea se lasă picurând
în fulgi,
am picurat și eu
din sufletul meu,
plângerile.

Am scris în cuvinte
învățând din anotimpuri
din înțelepciunea lor
așa...
m-am lăsat să cad,
să curg,
să m-aștern peste lume-n cuvinte,
... sufletul meu.

Lidia Muraru

Pro-India

India este o țară idolatră. Sunt recunoscuți mai mult de 33 milioane de zei. Filozofia reîncarnării este predominantă în religia hindusă. Procentul creștinilor este de doar 2%, 83% din populație fiind hinduși, 11% musulmani, alte 4% incluzând budiști, siki, religii tribale si altele. India este considerată un subcontinent. Populația ei a depășit un miliard de locuitori. Sistemul de caste este încă respectat ca organizare socială. Este una dintre țările cele mai sărace din lume. Media de vârsta este de 60 ani. Mizeria, boala, sărăcia și lipsa educației sunt greu de imaginat pentru străini.
Sărăcia lucie a celor din casta inferioară este de-a dreptul de nedescris. Idolatria și credința în reîncarnare duc la o filozofie a „sorții“ destinate de zei căreia trebuie să te supui fără drept de replică. Sistemul de caste face imposibilă egalitatea valorilor umane. Săracii trebuie să moară săraci, iar bogații se îmbogățesc prin sclavia supușilor din casta inferioară. Este respectată căsătoria doar între membrii aceleași caste. Creștinii sunt considerați „lepădații“, aceștia fiind excluși din rândul oricărei caste. Se interzice convertirea la creștinism și se practică uciderea misionarilor.
Câteva aspecte ale culturii sunt vrednice de amintit, ca să ne dea o imagine mai clară asupra a ceea ce înseamnă viața indienilor:
* Animalele sunt zeificate. Orice animal este văzut ca o persoană umană cu o altă înfățișare. Hrana vegetariană este justificată de „non-uciderea“ vieții umane din orice fază a ciclului reîncarnării. Vaca „sfântă“ are drept de dumnezeu.
* Cu cât mai mulți șobolani ai in casă, cu atât casa este mai „binecuvântată“.
* Maimuța este unul dintre zei. Când moare, i se face „înmormântare“ și i se aduc ofrande. În schimb poți vedea la orice pas muritori de foame căzuți în stradă, acolo unde își sfârșesc zilele. Bătrânii și copiii în special, sunt abandonați de către familie, aceștia fiind „destinați“ de zei să-și îndure „karma“. Foamea, durerea, boala, sunt doar „maya“, adică iluzii care trebuiesc supuse uitării.
Am fost de mai multe ori în India, unde prin harul Tatălui am avut ocazia să slujesc indienilor. Sigur, despre aceste perioade se pot spune multe, dar cred că totul se rezumă la Cinstea, Gloria, Victoria, „Aplauzele“ care aparțin Tatălui meu, Cel care m-a păzit ca lumina ochilor, în cea mai curată dragoste. El merită totul! De dragul Lui vreau să fac publică marea Izbăvire, marea Chemare, marea Trimitere de care am avut parte și eu.
A fost greu, deosebit de greu, am fost în groapa morții printre cadavrele păcatului, idolatriei, sărăciei și mizeriei lucii, am fost acolo de unde doar mâna Domnului m-a mai putut scăpa. Curajul, puterea, răbdarea, toate resursele necesare au venit de la Domnul, Cel care dă din belșug la toți cei care I-au spus, „Iată-mă, trimite-mă“.
O zi pe frontul Indiei

Am ajuns la Delhi la o oră târzie. Mica probabilitate că cineva mă va aștepta s-a spulberat repede. Mi-am luat bagajele întorcându-mă în rândul celor ce așteptau. În aer plutea un miros închis. Oboseala îmi apăsa coloana provocându-mi dureri. E destul de aglomerat. Mulți oameni dorm întinși pe jos. Cineva vomitase printre scaune. Văd cum o femeie în vârstă se clatină și cade pe spate scoțând un strigăt ciudat. Câteva femei îi sar în ajutor sprijinind-o de un scaun. Îmi caut un loc și mă așez lângă doi tineri. Aici mi-am petrecut tot restul nopții așteptând să se facă ziuă, pentru a călători în siguranță spre stația de cale ferată. Ochii mă ustură, capul îmi zvâcnește, dar îmi adun puterile să nu adorm.
În fine, se face ziuă. Mă târguiesc cu cei ce-mi cer aproape de trei ori prețul unui drum, și după mai bine de jumătate de oră, mă îngrozesc de ce-mi văd ochii: mizerie, cerșetori, idoli, păcat și groază.
Cu mare efort cobor, luptându-mă să-mi fac loc prin mulțime, trăgând după mine bagajele cu medicamente, rechizite școlare, strictul necesar permis unui misionar. Biletele sunt greu de găsit, rezervările făcându-se din timp, așa că mă văd nevoită să-mi caut un hotel. Îmi asigur bagajele și aștept posibila plecare spre un orășel în care urma să vizitez o familie coreeană creștină, cunoștințe mai vechi.
Prețul camerei mă uimește, dar fără prea multe comentarii, după un duș rece, într-o baie îngustă, veche, cu aspect ciudat, mă întorc în patul de lemn, acoperit cu o pătură uzată, cu miros de vechi, încercând să ignor șobolanii care patrulau pe lângă bagajele mele, și furnicile care năvăliseră pe bananele și pe sucul de pe masă.
Încerc să-mi îmblânzesc peisajul, aruncându-mă în cuvintele, „mulțumiți Domnului pentru toate lucrurile.“ Doar așa, rugându-mă, îmi liniștesc sufletul, mintea, duhul și... trupul. Adorm, dar nu pentru multă vreme.
În zgomotul bătăilor stridente de pumni nervoși, mă trezesc stupefiată. Cineva strigă să deschid. Întreb cine este, cerând câteva minute pentru a-mi lua hainele de stradă în locul pijamalei. Trag zăvorul și deschid ușa, nedumerită. Stupoare! Trei soldați înarmați mă măsoară, încruntați, din cap până-n picioare. Mintea mi-e copleșită de presupuneri.
Știam că în India, persecuția creștinilor este la ea acasă și eu plecasem din România gata să și mor, dar oare chiar așa de scurt să-mi fie drumul?
— „Vrem să vă controlăm camera și bagajele“, mă întrerupe din gândurile mele o voce hotărâtă de bariton.
Cei trei, fără să-și ceară permisiunea, năvălesc în camera prea strâmtă pentru toți, obligându-mă să mă lipesc aproape de perete.
— „Pașaportul, vă rog“, mi se cere, în timp ce o privire grăbită se rotește prin toată încăperea. „Ce cauți aici?“ mă întreabă unul din cei trei, în timp ce-mi răsfoiește paginile actului de identitate cu un gest furios.
Zâmbesc ca la o glumă la gândul amarnic ce-mi trece prin minte: „Poate că în noaptea asta voi fi trimisă în Cer, sau la aeroport, pentru întoarcere. Ãștia sunt în stare să mă trimită înapoi.“
Dintr-o dată sunt asaltată cu tot felul de întrebări: unde merg, ce problemă am, ce-am făcut data trecută în India, ce vreau să fac acum, ce părere am despre templele hinduse, ce părere am despre săraci, dacă vreau să-i ajut și cum, ce știu despre sărbătoarea care trebuia să aibă loc peste două zile (de purificarea spiritului, din câte știam eu) și alte întrebări la care încerc să răspund zâmbind și să-mi stăpânesc vocea și engleza.
La un moment dat îmi cere să-mi deschid bagajele. Asta m-a tulburat. Aveam acolo Biblia (și în engleză) și materialele de studiu biblic și puteau da de bănuit.
„Doamne, luminează-mă, scapă-mă!“... și-mi deschid gura, găsind răspunsul.
— Nu înțeleg de ce-mi faceți asta. Nu știu dacă e corect și normal să vă purtați așa cu un turist care iubește India. Bagajele mele au trecut prin aeroport, au fost controlate, totul este în ordine, nu e nimic rău la mine. Dar dacă doriți dumneavoastră numaidecât să-mi căutați în bagaje, faceți ce vreți, dar să știți că e un gest și-un gând urât.
Cel din fața mea rămâne uimit și nu-mi rezistă privirii. Îl văd încurcat și dezarmat. Se îndreaptă spre ceilalți vorbindu-le în hindi. Nu prea înțeleg ce se întâmplă, dar îi văd îndreptându-se spre ușă, înșirați unul după altul, punându-și armele pe umăr.
— „Să aveți o zi bună, și scuzați-ne de deranj“, îmi spune cu un rânjet plictisit unul mai în vârstă.
— „Ziua bună“ și... trag zăvorul după ei.
Mă arunc în pat, dându-mi seama că tremur și mă încearcă un sentiment de frică și nesiguranță. Verific din nou dacă ușa este într-adevăr încuiată. Dumnezeul meu e cu mine. Încep să mă rog, mulțumindu-I pentru protecție și inspirație. Apoi încep să scriu în jurnalul din care, iată, au curs și aceste picături.

„Rugăciune“ unui zeu

Mă găsesc la capăt de lume. Ridicolul e la el acasă. Gunoiul, boala, sărăcia, lipsa, mizeria. Aici parcă toate s-au întâlnit să împărățească deodată. Moartea mi-e obișnuită ochiului și de mult ce mă doare văzând-o, a trebuit să-mi disciplinez sensibilitatea umană ca să pot să răzbat prin mulțimea de cadavre înghițite de păcat. Printre acestea, mai zărești din când în când câte o fărâmă de glumă, făcând haz de necaz, colorând pentru o scurtă clipă prezentă realul prea crud într-o nuanță de zâmbet...
Iată-mă în țara zeilor, India. Templele închinate lor sunt la tot pasul. Zecile de mii de idoli împânzesc trecerile aglomerate obligându-mă să-i ocolesc. În fața mea e un templu faimos. Mulțimea curge înăuntrul lui. Sunt luată de val înainte să mai pot decide dacă să pășesc sau nu într-acolo. La poarta clădirii ni se cere să ne lăsăm încălțările pentru a nu „profana“ locul, primind în schimbul sandalelor niște tăblițe gravate cu număr de înregistrare.
Pășesc desculță. Asfaltul e fierbinte și slinos, dându-mi senzația că pășesc pe spinarea unui șarpe despuiat de curând. O fetiță își ține cu grijă farfuria cu orez lângă trupul slab, acoperit cu un fel de rochie veche, ce-i lasă spatele descoperit sub ruptura necruțătoare. E poate o porție din mâncarea ei de azi. Mulți copii cerșesc în piețe sau muncesc din răsputeri la casele bogaților pentru doar un pumn de orez. Fetița noastră n-a uitat să-i aducă și zeului mâncare din mâncarea ei. Pășește cu grijă în față, se închină profund, aplecându-se cu respect înaintea unei statui de patru-cinci ori mai mare decât ea, ce-și arată o față de maimuță bătrână, severă, ținând în laba dinainte un buzdugan aurit. Urechile-i clăpăuge îmi amintesc de clopotul unei lumi sihastre, de pustnic.
Simt frica fetiței până-n măduva oaselor. Parcă a rămas paralizată, hipnotizată de groaza dinaintea ei. Trezindu-se ca dintr-un coșmar, îi întinde farfuria zeului. I se închină din nou. O așează cu grijă, luând din porția de orez și înfățișând-o lângă trupul monstrului.
Întârzie făcându-și ritualul închinării sub privirea mea plină de milă, zbuciumându-mă tot mai mult cu fiecare clipă, ce trece acum prea încet. Îmi clocotește sufletul! Ca un fulger aș vrea să dispară tot ceea ce-mi văd ochii, pe care-i închid, fugind, scăpând în rugăciune. „Doamne, iartă-ne pe toți: pe ei pentru ceea ce fac, pe noi ceilalți pentru că nu facem ceea ce trebuie.“
Fetița a plecat... Mâncarea zeului stă înaintea lui, neispitindu-l să mănânce. E nemișcat. Poate că nu-i este foame! Totuși, de dragul fetiței care s-a ostenit, poate se va apleca să guste. O clipă, două, trei... aștept zâmbind, abținându-mă să nu sparg atmosfera ridicolă creată, jenând pe cineva.
Dar, cum să nu râzi când, deodată, din „tronul“ zeului au apărut familii de șobolani, mai mici, mai mari, mai bătrâni, mai colorați, mai de soi, mai cu cozile însângerate de bătăile care acum încep din nou lângă chipul zeului rămas fără ajutor. Nu-i nimeni să-l apere. Alți șoareci apar. E ca-ntr-un mușuroi. O chițăială și-o frământare, ceva ce nu mi-au mai văzut ochii. Orezul dispare mai repede decât mi-am putut închipui. Mâncarea zeului își găsește locul în stomacurile șobolanilor înfometați.
Privesc gândindu-mă: dacă ar putea zeul să vorbească, l-aș auzi strigând cu disperare, „Doamne, scapă-mă de șobolani, Doamne, scapă-mă de flămânzii ăștia, că de fiecare dată mă invadează lăsându-mă flămând. Doamne, voi muri de inaniție. Ce să mă fac? Doamne...!“ Și s-ar cutremura templul.
Dar, iată-l pe bietul zeu rămas neputincios sub freamătul șobolănimii. Noroc că nu i-a fost făcut și chipul lui din orez, că n-ar fi rămas nici urmă din el!
Această „rugăciune“ către un zeu ne face să zâmbim, dar cine poate zâmbi la vederea celor ce se închină zeilor?
Doamne, iartă-ne pe toți: pe ei că fac ceea ce fac, iar pe noi că nu facem ceea ce trebuie pentru salvarea lor.

Strigăt și ecou

„Sunt indianul din Mahala. Am tăcut parcă de-o viață. Azi voi striga, răsuflând geamătul morții ce s-a cuibărit în fiecare celulă din mine. M-am născut pe o limbă de pământ: India. Cine mai știe dacă aceasta este o singură țară sau e un continent, dacă se vorbește în atâtea sute de limbi și culoarea trupului nostru variază de la negru până la albul tulburiu! E o lume aglomerată.
Din fiecare șase oameni, unul se naște tot printre noi, aducându-ne o povară în plus. Pământul nu-și mai găsește liniștea sub forța picioarelor noastre. Îl transformăm în praful gros, îngălbenit și murdar, să ne roadă plămânii inspirându-l și scuipându-l cu sânge și puroi. Ogoarele nu-și mai dau seva, înghițite de secetă și de arșița verii ce ridică temperatura până la 50 de grade Celsius, înghițind de vii nu doar plantele și animalele, ci și oamenii, îmbolnăvindu-i fără leac.
Norii ne ocolesc, iar când răsare câte unul, acesta aduce călduri după el, răzbunându-se, turnând musonul specific anotimpului. Inundațiile încep, furtuna aduce victimele ei. Epidemiile seceră necruțător, despuind vieți fără adăpost. Râurile umflate și spumoase adună, răsfirând în drumul lor, tot ce întâlnesc în cale.
Priviți-mi coliba unde locuiesc. Paiele care mă acoperă deasupra capului, cele patru cărămizi ce-mi țin tăciunii (din bălegar de vacă) aprinși, să-mi pot fierbe orezul, patul din lut, o pătură soioasă și ruptă, singura cameră pentru prea mulții copii, nu este oare doar locuința sărăciei care-și întinde trupul lipicios stăpânind nestingherită?
Apa mi-e otravă dacă n-o fierb, pumnul de orez e amestecat cu pietre și nisip, zdrobindu-mi dinții, făcându-mă să scuip cu dezgust și singurul fel de mâncare pe care mi-l permit. Și să nu uit că din porția mea trebuie să hrănesc și zeii. Ei cer, toate miile de zei cer. Închinarea mea strigă cu disperare, chiar și cu glasul întâiului născut ce l-am dat ca jertfă. Locuința lor e templu, e palat zidit cu trudă, să dea adăpost chipurilor de elefant, de maimuță, de șarpe și de alte făpturi. Aici se arde neîncetat tămâie zeilor, cărându-li-se zilnic mâncarea, care ajunge hrana miilor de rozătoare, înghițind aproape un sfert din recolta anuală de cereale. Vaca mi-e sfântă. Are dreptul să se servească de oriunde poftește.
Piețele care-și întind tarabele cu legume de-a lungul drumului sunt restaurantele unde animalele-și savurează zilnic hrana, nederanjate, sub ochii vânzătorilor, ce-și primesc ca răsplată a dărniciei lor porția de excremente, lăsate lângă taraba lor. Mormanele de gunoaie fac cu greu loc străzilor. Insectele, țânțarii de soi se hrănesc din trupul meu, sugându-mi parcă și măduva oaselor. Sunt om, dar am rămas ca un schelet. Îmbătrânesc prea devreme. Pielea mi se usucă pe oase, zbârcindu-mi urâțenia. Copiii n-au acces la educație. N-au văzut vreodată creioane colorate, cărți cu povești, periuță de dinți, cadouri de Crăciun, lumini, artificii. Trupurile lor fragede, acoperite cu o zdreanță, cheamă bolile care nu mai pot fi alungate din lipsă de medicamente.
Sunt om, dar credința mea afirmă că sunt în rândul animalelor. Nu-mi pasă dacă mor, voi fi schimbat, cu o nouă înfățișare, continuându-mi viața, cu puțin noroc și ajutor din partea zeilor, să ajung poate chiar în templele acestora, să am o viață mai fericită de șobolan. Am două picioare, dar instinctele animale nu-mi sunt deloc domesticite, dându-mi ghes să urinez și să scuip fără vreo jenă în fața oricui.
Muncesc precum animalele. Trag la jug în locul boului, ocrotindu-l. Trăiesc pentru bogați, făcând cărămizi din zori până seara, să-mi primesc plata exact cât să-mi cumpăr orezul, pâinea zilnică și poate ridichile iuți, sau ceva semințe să fierb. Tutunul ce-l mestec înroșindu-mi dinții îmi amorțește stomacul și viața care-mi mai rămâne de trăit. Sunt hipnotizat de privirea leprei. Până și copacii sunt sugrumați, storși de sevă sub strangularea plantelor parazite, uscându-se, despuiați de verdele care-a murit fără drept de replică.
O licărire de speranță... Să strig, să-mi spun cuvântul, apoi să tac din nou, poate pentru totdeauna. Acum aștept să fie doar ecoul care se va-ntoarce cu aceeași strigare în urechea mea care n-a auzit niciodată despre Dumnezeu, care să mă scape. Am răsuflat și-am gemut. Atât.“ Atât?
Dumnezeul meu și dumnezeii ei

Ieri mă aflam pentru timpul de părtășie pe casa familiei păstorului, casă în care locuiesc. E unul dintre locurile care-mi aduce liniște și încărcarea spirituală necesară pentru a rezista mulțimii de demoni cu care mă confrunt zi de zi.
La un moment dat aud pași în spatele meu. O fată de vreo 17 – 18 ani se apropia încet. Își cere permisiunea să se așeze lângă mine. Îi fac loc îndepărtând ghitara pe care acum o țineam pe brațe ca suport pentru Biblia deschisă, intrând totodată în vorbă cu ea:
— Eu sunt Lidia. Care e numele tău?
— Sunt Ismita (un nume indian vestit). Te-am auzit cântând și vreau să te aud mai de aproape. Ce cânți?
— Îl laud pe Dumnezeul meu, stau de vorbă cu El, mă închin Lui.
— Cine-i Dumnezeul tău? Ești creștină?
Încep să-i vorbesc, prezentându-i-L pe Dumnezeul meu, străduindu-mă să fiu cât se poate de simplă în cuvinte, întrebând-o care este dumnezeul ei. Știam că este hindusă.
— Eu am mulți dumnezei: Ram, care este puternic, soția lui, Cito, vaca, spiritul elefantului, a maimuței... și-mi mai înșiră multe alte nume. Ram e în cer și după ce mor o să mă prefac într-o stea și o să fiu în casa lui.
— Dumnezeul meu e Atotputernic. El a făcut cerurile și pământul. Știi că dumnezeii tăi se închină Dumnezeului meu?
Am petrecut mult timp prezentându-ne fiecare dumnezeii și Dumnezeul ei. M-a rugat să mai cânt. Pe fața ei se citea interes. A început să cânte cu mine. Inima mi s-a umplut de pace și speranță că într-o zi, poate chiar acum, se va întâlni cu Dumnezeul meu. A doua zi m-a invitat acasă la ea să-mi arate zeii. Are o mulțime. Am fost surprinsă când a început să fredoneze în hindi unul din cântecele pe care le-am cântat ieri: Isus este bun, El a venit jos să moară pentru mine. O lacrimă mi s-a ascuns sub pleoapă, gata să cadă… Doamne, fă ca ea să Te accepte ca singurul Dumnezeu, chiar dacă e știut că aceasta-i va aduce respingerea totală de către familie.
Crăciun în India

E cald. Nici urmă de zăpadă. Freamătul zilei obișnuite nu anunță nimic deosebit. Străzile sunt aglomerate și murdare, ca mai înainte. În magazine, doar în câte unul, se pot vedea brăduți confecționați din hârtie colorată, atârnați neglijent la vedere. Moș Crăciunii și clopoțeii ce mai strigă trecătorilor indiferenți, cum c-ar fi sărbătoare. Colindătorii, jocurile de lumini, zăpada, brazii împodobiți, mirosul de fructe, prăjituri și cozonaci, familii vesele, biserici pline cu închinători, toate acestea sunt o amintire, un vis care mă obligă să accept sărăcia unei țări lipsită de Cristos.
O lacrimă mi se ascunde-n suflet și-un nod în gât îmi îneacă respirația. Doamne, sunt aici să fie Crăciun, să fie Lumină. Tu ai venit pe pământ într-un grajd pentru mine, acum voi merge eu în grajduri să duc Nașterea Ta.
În mahalaua întinsă pe malul râului, în colibe de paie, pe ulițele ei înguste, cu praf care afundă adânc piciorul desculților crăpându-le usturător călcâiele, pășesc împreună cu trei tineri indieni, creștini, să spunem săracilor că Isus S-a născut să moară și pentru ei. O colindă, două... David, un fost preot hindus caută cuvinte simple pentru a se face înțeles, vorbind despre Isus, darul divin, și despre însemnătatea Crăciunului. După mesaj împărțim broșuri și Nou Testamente la puținii care știu să citească.
Ne inundă o pace deplină privind la cei ce răsfoiesc interesați paginile divine și la copiii care înfulecă grăbiți gogoașele și bomboanele primite ca dar de Crăciun. Pe neașteptate se lasă întunericul. Azi e Crăciun. Pentru cine? E parcă o poveste care vine de demult. Și totuși, azi a fost vestită Nașterea lui Isus, pentru prima dată acestor indieni. Pentru prima oară au primit un dar de Crăciun.
Câțiva copii se țin scai de noi până la intrarea în oraș. Mânuțele lor murdare se agață cu disperare de hainele noastre. Un plâns de milă îmi zvâcnește îndurerat în toată ființa. Rugăciunea mea devine un geamăt tăcut, întrebându-mă îndurerată dacă va mai fi cineva vreodată să vină la ei cu daruri de Crăciun. Chiar de nu va fi să vină, Doamne, fă te rog să rodească ceea ce azi s-a semănat.
Biharul

Sunt din nou în India, în Bihar, aproape de granița cu Nepalul și pentru a treia oară, sunt gata sa plătesc prețul lucrării la care am fost chemată: misiunea. Vreau să vă ofer în ceea ce urmează câteva informații pe care le-am citit în cartea „India, The World`s Leading Guidebook to India“, care va ajuta la înțelegerea mai aproape de adevăr a ceea ce înseamnă lumea în care trăiesc pentru o vreme.
Bihar este cel mai sărac stat din India. Este așezat în partea de nord-est a Indiei la granița cu Nepalul. Grevele, demonstrațiile, răzbunările, războiul între caste și violența caracterizează această zonă. Are cel mai mare procent de analfabeți. Este răspândit banditismul. Din cauza inexistenței legilor și lipsa implicării statului în protecție, puțini turiști trec pe aici, unde pot fi văzute câteva priveliști: panorama budistă, izvoare fierbinți, cascade, câteva lacuri. Sunt sanctuare cu viață sălbatică, dar pentru a le putea vizita, trebuie să ai escortă. Atacul din partea bandelor este posibil oricând.
Budgaia este unicul loc unde poți întâlni străini. Este unul dintre renumitele centre budiste. Dacă ești singură, femeie albă și fumătoare, vei atrage atenția intr-un mod unic. Așteaptă-te ca oricine să se „holbeze” la tine. Aici se organizează cel mai mare târg de vite din India. Muzeul orașului găzduiește câteva sculpturi în piatră și fier și figurine din teracotă. Tot aici se găsește cel mai lung copac fosilizat al lumii. Are vechimea de 200 de milioane de ani și lungimea de 16 metri. Grădina botanică se poate mândri cu puiul de capră cu trei urechi și opt picioare.
În Bihar se mai găsește cel mai vechi altar al sichilor. Zeul Hanuman se mândrește cu un altar faimos chiar lângă gară. Tot aici este cunoscută cea mai veche moschee. Gul Zarbagh este un fost depozit de opium. Ghișeul pentru bilete este de-a dreptul o glumă. Daca nu ai la dispoziție câteva ore bune să aștepți să-ți cumperi biletul, plătești comision sau cauți pe cineva să se ocupe de treaba asta.
Războaiele dintre caste, grevele, demonstrațiile, violurile, fac ca Biharul să aibă un renume de groază. Puțini turiști trec pe aici. Punctele turistice se recomandă să fie vizitate cu escortă datorită posibilității atacului din partea bandelor. Sărăcia extremă face ca autobuzele și mașinile închiriate să fie o pradă sigură pentru vagabonzi. Aceștia forțează oprirea autovehiculelor.
Procentul alfabetizării Biharului a fost întotdeauna unul alarmant: de la 31 de milioane de analfabeți în 1951 a crescut la 58 milioane în 1991, când procentul celor educați era de 38%, din care procentul femeilor educate era de doar 23,19%. Rata totală de alfabetizare a Biharului este acum de 47,53%. Procentul alfabetizării femeilor este mult sub media națională a alfabetizării femeilor, care este de 54%. Sistemul de caste este o forță de care trebuie să se țină seama in toată India. Ea controlează toate relațiile politice, economice și sociale ale indivizilor.
Extremismul și cultul violenței este predominant în Bihar. Conflictele violente si masacrele la scară uriașă sunt acum incidente obișnuite, datorate unor motive economice și sociale.
Viețile femeilor sunt foarte afectate de cultura violenței. Datorită colapsului cumplit al administrației și datorită erodării totale a valorilor civice, femeile nu sunt în siguranță nici acasă, nici în societate, sau la locul de muncă. A existat o creștere bruscă a infracțiunilor împotriva femeilor, în special de când guvernul Janata Dal a fost instalat la putere. Războaiele de castă, luptele dintre bande, răpirile, violurile, omorârea femeilor în răscoale, toate acestea sunt la ordinea zilei.
Acestea sunt câteva lucruri care caracterizează Biharul. În această lume sumbră, idolatră, unde încă un dumnezeu în plus nu mai contează prea mult, am ales să slujesc Domnului la vestirea Evangheliei, în special săracilor din casta inferioară. În anul 1998 am participat la un program de formare de ucenici și educație într-o echipă din Coreea de Sud. In perioada octombrie 2000–martie 2001, am luat parte la demararea unor proiecte locale de alfabetizare a copiilor, asistență socială și asistență medicală în mahalalele înșirate de-a lungul Gangelui, lucrând în echipă cu învățători indieni.
Coșmarul

Au trecut 10 zile de când sunt din nou în India, mai exact în Patna, împreună cu Mariana Manea, care e pentru prima dată în contact direct cu ceea ce înseamnă hinduismul. Ea face eforturi să se acomodeze cu lucrurile ciudate din jur: mizeria, despre care spune, „n-am mai văzut niciodată așa ceva!,“ bărbații care scuipă și urinează fără rușine oriunde îi apucă și în văzul oricui. Animalele zeificate, vaca sfântă care stă pe „tronul” de bălegar și gunoaie, savurând satisfăcută resturile de orice fel, aruncate în drum, porcii sălbăticiți, negri, cu părul țepos, ridicat pe șira spinării, care vagabondează frați cu haitele de câini printre mașini, biciclete, autoricșe și mulțimea care-ți dă impresia că nu mai încape niciunde, praful pe care-l înghiți într-o zi cât poate într-un an în România, ochii care te urmăresc ca pe un extraterestru, gălăgia nejustificată a claxoanelor asurzitoare, dar mai ales încercării de a accepta, sau a te revolta, a zâmbi sau a plânge neînțeles, a lua totul ca o glumă proastă sau a înțelege situația, orbirea, decăderea omului, când clipă de clipă ești îmbâcsit de lumea idolatriei.
Cei peste 30 de milioane de zei își fac simțită prezența vrând-nevrând. De la ignoranță la închinare, de la neînțeles la reverență, de la ofrande la jertfe adunate de o viață, de la mirosul de tămâie la templele luxoase, devenite fortărețe demonice. Aici, într-o lume de coșmar, ajuns parcă în iad, trăiești sentimentul pe care l-a trăit Cristos pe cruce, când a strigat: “Tată, pentru ce m-ai părăsit?”
In ziua de 26 Ianuarie, în jurul orei două noaptea, după ce mă chinuisem să adorm, din cauza chemării la rugăciune a celor ce strigau în amplificatoare de ți se ridica părul măciucă, pierindu-ți somnul, am fost trezită de Mariana într-un fel mai puțin obișnuit. Avusese un vis îngrozitor, fața și glasul trădând o luptă prelungită. Dar s-o lăsăm pe ea să ne povestească:
„M-am culcat devreme, obosită fiind de noaptea trecută, în care abia am dormit din cauza frigului și a «moliciunii» patului pe care dorm. După ce am adormit am avut un vis ciudat, care m-a făcut să-l percep ca ținând ore întregi. M-am trezit îngrozită și m-am bucurat atât de mult că a fost doar un vis.
Se făcea că lucram cu o familie rătăcită, care avea nevoie de călăuzirea și de dragostea cuiva. În timp ce-i consiliam și mă pregăteam să mă rog cu această familie a apărut o băbuță cu părul alb și suspect de interesată de mine. Stătea în fața mea, la capătul celălalt al mesei. În privirea ei era ceva diabolic, o prezență străină, care m-a făcut să tremur. Era o putere care mă chema. Am realizat că Diavolul era în fața mea și voia să-mi facă rău; era ca și cum încerca să-mi scoată sufletul din piept cu privirea.
Atunci am știut să chem NUMELE care mă putea salva, și am strigat din toate puterile mele: `În Numele lui Isus, pleacă din fața mea!`. Am repetat aceleași cuvinte, dar simțeam că ele nu vor să iasă, să fie auzite de această prezență malefică. Simțeam că cineva mă strânge de gât cu amândouă mâinile și nu mai puteam să articulez decât un slab și gâtuit, `Isus!`. În acel moment m-am trezit. Încă mai tremuram toată în interiorul meu și, spre nefericirea mea, auzeam cântece ciudate la zece pași de fereastra noastră. Erau probabil incantații sau cântecele de închinare aduse vreunui zeu hindus, sau niște versete din Coran, cântate spre disperarea mea. Cântecul acesta jalnic îmi producea acum frică. Știam că eram atacată de Diavol, care mă oprima, făcându-mă să simt ce n-am mai simțit până acum, fiindcă am venit pe terenul lui, `în tranșeele inamicului`.”
Ne-am rugat, rostind protecția numelui și a sângelui lui Isus. Cu o seară înainte citisem: „Eu mă culc și adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai liniște deplină în locuința mea.” (Psalmul 4:8). Ce minunat e să ai scăpare în turnul Numelui Sfânt! După ce ne-am rugat, a doua zi dimineața, Mariana mi-a mărturisit: „Cred ca am adormit într-un minut“.
E timpul să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru somnul tău liniștit de acasă, „căci numai Tu, Doamne dai liniște deplină în locuința mea“. Mulțumește-I pentru protecția pe care o ai în timpul nopților prin Sângele Lui.
Oameni sau îngeri

Sărăcia extremă a Biharului face ca autobuzele și mașinile particulare sau închiriate să fie ținta golanilor. Turiștii sunt asaltați de bande. Se forțează oprirea autovehiculelor. De aceea se recomandă călătoria sub escortă a străinilor. Nu e o idee rea să-ți împarți bagajul în mai multe genți și să nu lași lucrurile valoroase toate la un loc. Este nepermis să călătorești după înserare.
Într-o țară asiatică, să fii străin, să ai culoarea pielii albă, să fii altfel decât toți ceilalți, înseamnă sa fii o priveliște vrednică de a fi descoperită. Ești citit de miile de ochi ațintiți asupra ta, când treci pe străzile orașului sau ai intrat în târgul de fructe sau legume. Unii oameni parcă uită și să respire când trece un străin. Mulți te îndeamnă cu ofertele târgului, alții se cotesc, unii râd batjocoritor, bărbații fluieră dezgustător, iar cei mai mulți privesc străinii ca pe niște extratereștrii.
Într-o astfel de lume trăim zi de zi și pentru a ne putea apăra trebuie să fim întotdeauna gata. Nu știm de unde apare pericolul, cine caută să ne fure fie la preț, fie la cântar, dându-ți impresia că trăiești într-o junglă fără legi.
Totuși, azi am fost surprinsă de o întâmplare misterioasă, care, contrară „normalului” descris mai sus mi-a dat o convingere nouă asupra oamenilor. Eram cu Mariana în drum spre Internet, când, poate, sute de ochi ne urmăreau să vadă în ce autoricșă ne vom urca. Ne-am îndreptat spre una care staționa și a cărui șofer parca aștepta special pentru noi. Contrar obiceiului de a întreba unde mergem, cel care conducea autoricșa ne-a spus numele exact al locului unde noi trebuia să ajungem. Ne-am urcat pe bancheta din spate lângă tânărul care se ghemuise cât putea mai mult pe exteriorul scaunului, fără măcar ca acesta să ne privească.
Pe tot parcursul drumului tânărul a fost suspect de cuminte: nu întrebări, nu măsurări cu privirea din cap până în picioare, nu mâini trecute „întâmplător“ peste spatele nostru, nu înghesuiala înspre noi, nu toate celelalte pretexte obișnuite, întâlnite la ceilalți bărbați.
Am ajuns in fața clădirii care adăpostea un Internet café. Coboram cu gândul unei „întâmplări“ prea frumoase ca să fie adevărate, când Mariana mă privește îngrijorată, cu ochii mari, arătându-mi geanta de umăr pe care o poartă mai tot timpul când merge în oraș, spunându-mi răspicat: „Lidia, mi-am pierdut foile cu adresele de e-mail! Ce mă fac?“ Am privit dezamăgită spre urma de praf rămasă în urma mulțimii ca un furnicar de oameni, biciclete, autoricșe, ricșe, mașini, căruțe, animale, căutând să zăresc prin mulțime autoricșa celui care dispăruse deja fără urmă.
Ce mai…! Șansele sunt nule, este imposibil să cauți șoferul. Adresele pierdute puteau fi o armă in mâna celui care le avea. Erau adrese ale unor misionari, școli de misiune, organizații, prieteni, evangheliști… Numai Domnul mai putea scoate din cursă jocul periculos în care ne-am trezit fără a mai putea renunța la el. Ne-am văzut de treabă cu inima cât un purice, rugându-ne: „Doamne, doar Tu poți să mai faci ceva…“
Doar 2-3 minute mai târziu, tânărul din autoricșă a intrat în Internet café-ul în care eram, cu foile pierdute, căutându-ne să ni le dea. Mi s-a părut o revelație. I-am întins mâna, parca temându-mă că o să dispară când o să-l ating. Mi-a zâmbit timid, nevinovat, și parcă prea repede s-a făcut nevăzut dincolo de ușa de la intrare, trezindu-mă repetând „Mulțumesc, mulțumesc foarte, foarte mult“. Mariana nu-și terminase bine rugăciunea când și-a primit adresele.
Seara am comentat întâmplarea și am adormit întrebându-ne: „Tânărul a fost un om, sau un înger?
Fii așa, încât ceea ce faci să-i determine pe oameni să întrebe: „A fost om, sau înger?“

Gânduri la o sărbătoare păgână

„Nuuu!! E loc sfânt! E loc sfânt! Ce faci?“ … îmi strigaseră o mulțime de voci în cor.
Deodată, zeci de ochi acuzatori m-au surprins călcând cu-n picior maldărele de ofrande înșirate înaintea soarelui, azi așteptat de mii de oameni să răsară. Talpa cealaltă mi-o țintuisem instantaneu pentru a mă echilibra din cădere, bulucită fiind de jur- împrejur de trupuri anonime care își făceau loc cu anevoie până la mult râvnita „apa sfântă a Gangelui“.
Evident, mi-am cerut scuze. Cine ar fi vrut să strice ritualul sacru inventat de fiecare închinător mai mult ca pentru el însuși? Venisem ca observator, nicidecum să iau parte în vreun fel la sărbătoarea închinată soarelui.
Am făcut „cale-ntoarsă“ resemnată, găsindu-mi oarecum un loc cu vizibilitate de pe vârful unei grămezi de nisip umed.
Mulțimea curgea din toate părțile spre ambele maluri. Încă de pe la ora trei în zori, oamenii tot vin, vin ca furnicile urmând obișnuiți același drum până lângă apa râului.
E încă noapte. Luminile artificiale de pe cealaltă parte a Gangelui se pierd tremurat în apa aproape tulbure, zgâriată acum de urmele câtorva bărci pescărești pline de data aceasta cu cei mai curajoși tineri care vor să guste sărbătoarea cu mai multă adrenalină.
Artificiile pocnesc repetat, înnebunite, venite din toate direcțiile.
Copiii, închinătorii cei mai mici, trag după ei ciorchini de baloane roșii, albastru-marin, galben-țipător, portocaliu, acel portocaliu insistent al steagului indian, inconfundabila culoare a șofranului purtată de „guru“, oamenii „sfinți“ ai templelor hinduse.
Coșuri pline cu ofrande purtate pe cap sunt coborâte până la apă. Fiecare închinător așteaptă ca binecuvântarea zeului-soare să cadă odată cu lumina zilei peste fructe, tămâie, parfum, lemnul de santal, culorile lichide și pulberea multicoloră binecunoscută de localnici. Nucile de cocos, acele daruri nelipsite preferate de zei, sunt desenate cu linii galbene, culoare întâlnită și pe frunțile „sfinților cerșetori“.
Tobe și tamburine. Zângănitori și fluierători de tot felul făcute din scoici și oase. Muzică pretutindeni. Toate se amestecă cu strigătele și haosul continuu specific indian.
Pe furiș, femeile își schimbă hainele ude, cele cu care au intrat în Gange să-și împreuneze mâinile rugându-se soarelui.
Unii bărbați dezbrăcați până la jumătate, printre exercițiile spirituale își încearcă și lecțiile de înot.
Văd o tânără cum gustă apa râului din palma-i pictată cu hena, o pastă care lasă pe piele urme ca de tatuaj. Credința e că gestul ei o va „sfinți“.
Un bărbat mai în vârstă, probabil unul dintre „înțelepții satului“ , cei care-s consultați de oamenii de rând cu diferite ocazii mai importante pentru a primi călăuzire și un sfat înțelept, citește cu voce tare din paginile unui manuscris prins neglijent într-un singur colț cu un ac ruginit. E insistent. Poruncitor. Din când în când își mai ridică ochii de pe pagini să privească scurt la cele două femei așezate înaintea lui cu mâinile ținute în semn de închinare, care ascultă umile, pierdute undeva între gânduri…
Bătrânul citește într-un dialect, bănuiesc, necunoscut de femei. De fapt, nici la temple nu contează prea mult ce se citește din „cărțile sfinte“, ci important este cine citește. Orice închinător se va supune ritualului așa cum e, fie el înțeles, fie nu.
Între timp, soarele, zeul-vedetă, se ridică încet, martor ignorant la tot ce se întâmplă. Își urmează nestingherit porunca de ieri, de alaltăieri, de anotimpuri, de secole… Tineri mai veseli îi trimit în treacăt sărutări cu mâna la gură, apoi fluturând-o înaintea lui. Alții varsă apă dintr-un vas, șiroindu-o leneș cu fața spre el… Eu? Mă-ntreb câți se gândesc la Creatorul soarelui, la Dumnezeul tuturor dumnezeilor ( Psalmul 97: 7).
Mâine soarele va răsări din nou, dar oamenii vor fi preocupați să se închine oricum altui dumnezeu și altor dumnezei, celor peste treizeci și trei de mii de zei câți aparțin religiei hinduse.
Cu multă îngăduință ne închipuim cum, într-o singură viață de om, o singură persoană trebuie să se închine la nu mai puțin de o mie de zei pe zi dacă vrea să-i împace pe toți.
Atunci? Putem să ne gândim la credința hindusă care afirmă prezența „unui singur dumnezeu în mai multe chipuri“. Sau ar fi nevoie de mai multe vieți pentru a fi de-ajuns închinării tuturor zeilor?
„O deșertăciune a deșertăciunilor! […] Nimic nu e nou sub soare“ ar spune înțeleptul Solomon (Eclesiastul, 1:9).
Așa spun și eu, ca un ecou, peste veacuri: „nimic nu e nou sub soare“… iar inima-mi răspunde apărând parcă orice creștin: „nimic nu e nou sub soare…“ și tac, și tac simțind adânc gustul amar al resemnării creștine.

Un popor pe cale de dispariție

Poporul „jarawa“ trăiește pe insula Andaman de Sud, în rezervație. Guvernul indian interzice accesul, această zonă fiind bine păzită de poliție. Traversarea insulei se face sub escortă, numai în vehicule deplasându-se în convoi, fără drept de oprire. Fotografiatul sau filmatul sunt strict interzise. Orice contact cu tribul băștinaș este o încălcare a legii.
Stilul de viață a oamenilor „jarawa“ este cât se poate de provocator pentru cei din „lumea civilizată“. Trăiesc în grupuri. Specialiștii antropologi spun că populația totală din secolul al nouăsprezecelea era de aproximativ șase sute de membri. In secolul douăzeci mai erau doar două sute de reprezentanți, număr în descreștere.
Sunt culegători de fructe și vânători cu arcul. Mănâncă miere sălbatică, pește, moluște, păsări, rădăcini, nuci de cocos, banane și, din când în când, o delicatesă mult râvnită de orice vânător iscusit, porcul sălbatic.
Au limba lor proprie, una doar vorbită. Se îmbracă-n sfoară, o singură banderolă, de preferință de culoare roșie, trecută peste mijlocul trupului gol. Au obiceiul să se picteze cu lut, să se orneze cu oase și scoici. Sunt atleți, robuști, de statură mezomorfă.
În urmă cu numai zece ani erau de temut, vestiți fiind datorită atacurilor frecvente asupra populației indiene emigrate pe insule, din diferite state ale Indiei. Se spune ca ucideau cu sânge rece și furau orice li s-ar fi părut util.
La ei, la acești oameni deosebiți, de doi ani mi-am dorit să merg. Insulele din sudul Indiei sunt accesibile turiștilor străini pe o perioada maximă de douăzeci de zile. Anul acesta, între 18 octombrie și 2 noiembrie, am avut ocazia să merg acolo cu dorința nu doar de a-i observa ci și de a-i ajuta. Iată-mi gândul aproape naiv și prea curajos găsit acum, măsurându-l cu restricțiile impuse, pe care urma să le aflu doar după ce am coborât din vapor în Port Blair, după o călătorie de aproape patru zile.
I-am zărit de departe imediat după ce-am trecut de curba care ne închidea vizibilitatea. M-am aplecat prin geamul autobuzului să-i pot avea în vedere câteva secunde-n plus.
Roșul aprins, culoarea sforilor prinse peste mijlocul trupului gol mi se părea un intrus în peisajul sălbatic al junglei.
Iată-i în sfârșit!
Sunt în grup.
O femeie se ridică grăbită din calea mașinii care, evident, n-a redus viteza. Þine un bebeluș sub brațul drept. Pare înaltă, atletică, aproape că i se pot vedea mușchii spatelui și ai picioarelor nervos încordate. Emana sănătate, putere, sălbăticie, vigilență.
Pielea lor neagră parcă strălucește. Dinții, de un alb pur le ies in evidență ori de câte ori schițează un zâmbet fugar.
Doi băieți de vreo zece-doisprezece ani poartă un fel de arcuri trecute peste umărul drept, prinse la spate. Pe față sunt pictați cu nămol galben. Frunțile le sunt dungate orizontal, paralel cu buzele.
Le-am întins mâna prin geam în semn de salut. Imediat le-am atras atenția. Copiii și-au deschis ambele brațe gata pregătite să prindă orice le-aș fi aruncat. Ooh! mi-am zis. N-am vrut să-i dezamăgesc. Pentru ei gestul meu a fost o invitație să primească ceva, nicidecum un salut!
Le-am văzut ochii lor triști îndepărtându-se, cerând, năuciți, și mi-a fost rușine de zâmbetul meu rămas fără răspuns. Înainte să pot găsi o soluție, uh, prea devreme, deja mult prea devreme i-am pierdut din vedere. Autobuzul își scrâșnea roțile la o nouă curbă…
— Lidia, întoarce-te. Întoarce-te acum, îmi răsuna vocea pastorului rămas neclintit în ușa de intrare a spitalului. Asistenta medicală i se alătura și ea, cu aceeași îngrijorare, aceleași cuvinte insistente, dar și mai poruncitoare:
—Întoarce-te, îți spun! Acum! Vine poliția.
Știam că încălcasem regulile. Intrasem în „zona interzisă“. Eram turist străin. Am distribuit biscuiți și bomboane pacienților, ceea ce era interzis cu desăvârșire și pentru localnici, iar acum studiam o femeie „jarawa“ cum strânge la piept, cu ambele brațe, punga cu daruri primită: un cocos, un săpun antibacterian, o pastă și o periuță de dinți și câteva dulciuri.
I-am zâmbit. Uitasem că-mi tremurau mâinile și că mi s-au dat doar cinci minute cât să „lași punga cu biscuiți pe banca din colț, că o să vină ei s-o ia“.
M-am întors.
Doar cu coada ochiului am mai putut-o vedea pe femeia îmbrăcată într-o haină lungă de noapte, evident, împrumutată, obligată s-o poarte pe tot timpul spitalizării.
Orice reprezentant „jarawa“ vine la medic însoțit de poliție. Adulții sunt aduși așa cum sunt, dezbrăcați, ba, pardon, îmbrăcați cu o singură sfoară, de preferință roșie sau portocalie, legată peste coapse.
Pielea le sclipește lucioasă, fie din cauza obișnuitei unsori întinsă pe ea, fie din cauza transpirației umede emanată cu-n iz specific de porc sălbatic. Culoarea pielii e de un anume negru-insistent. Când zâmbesc, albul dinților este extrem de pronunțat în contrast cu fața.
Vorbesc doar între ei. Se înțeleg mai mult din priviri. Folosesc puține cuvinte, mai mult suflate, și nici vorbă să știe să scrie ce vorbesc.
O altă mamă pășește dincolo de pragul salonului curioasă, se pare, să mă vadă. Poartă în brațe un bebeluș, un omuleț negru cu părul capului scurt, scurt și cârlionțat. Îl ține cu fața în jos, întins pe burtă, lipit orizontal pe mâna stângă a ei. Îl leagănă așa cum face orice mamă care-și alintă puiul.
Doi bărbați își fac apariția pe rând. Cel mai înalt este zugrăvit pe frunte cu dungi de nămol galben, întinse orizontal. Pe celălalt îl mai văzusem o dată cu doar câteva zile în urmă. Îmi zâmbește fluturându-și energic mâna dreaptă. Cu siguranță m-a recunoscut. Intrasem la el însoțită de poliție data trecută. Atunci n-a schițat nici un zâmbet, n-a scos o vorbă, doar m-a urmărit fără să clipească tot timpul în care am traversat salonul dus-întors. Mi-l amintesc cum stătea la intrare cu picioarele trase sub el, poziție specific de relaxare indiană. E mai mic de statură ca celălalt, dar e mai musculos. Mi s-a spus că are febră și tulburări digestive. E internat împreună cu soția și cei patru copii ai lor.
Le-am făcut fugitiv un semn cu mâna.
Eram deja departe de ei când una dintre femei a deschis gura plasei de nylon să „descopere“ darul primit.
Am ieșit. Asistenta, complice, mi-a zâmbit și mi-a întins timid un petec de hârtie. Dintr-o singură privire am citit pe el un nume si un număr de telefon. Grăbită, mi-a strâns mâna prietenește.
Eram mulțumită. Tocmai primisem confirmarea unei uși deschise pentru „oamenii mei“.
M-am îndepărtat în grabă. Taximetristul își aștepta banii și timpul… să treacă.

O zi la Gange

Varanasi, cea mai sfântă întindere de lângă Gange, centrul hinduismului indian căutat de pelerini și râvnit de exploratori din lumea întreagă.
26 ianuarie 2005, ora 11:32… Iată-mă călcând pe treptele „sfinte“ înșirate de-a lungul râului; priveliște unică pentru oricine are privilegiul să surprindă feeria spirituală a „orașului luminii“. Soarele ca un ochi incandescent zvâcnește parcă absent peste aceleași ritualuri practicate de veacuri.
Shiva este principalul zeu venerat. Casa lui este tot acest oraș și toată lumina din fiecare segment al orașului este a lui, emană din el. A muri pe malurile „râului sfânt“ înseamnă a atinge moksha adică eliberarea din ciclul vieții și al morții. În India moartea nu este deloc ascunsă. Ea chiar face parte din procesiunea închinării obișnuite, comune fiecărui hindus.
Pentru localnici azi se pare că este o zi obișnuită. Pentru mine este altfel; fiecare scenă divizată în secunde îmi răscolește curiozitatea.
Râul curge, plutește liniștit de la sud la nord. Culoarea lui ascunde mistere numai de el știute. Pe maluri e o fantezie unică: mulțimi, grupuri, persoane, toți atrag interesul turistului, parcă întâmplător ajuns de nu știi unde.
Religia penetrează în orice activitate. Este imposibil să nu vezi robele de culoarea șofranului ale zecilor de shadu care ies în evidență într-un mod unic. Pletele lor lungi strânse-n cocul neglijent legat în vârful capului, sandalele lor de lemn care clămpănesc sec pe treptele murdare, sau picioarele lor desculțe imprimă parcă în fiecare pas, cu tălpile lor agale purtate, amprentele unei lumi de dincolo, vraja unui necunoscut. Privirea lor tulbure, pierdută undeva între mine și lumea lor dezvăluie sufletul hoinărind pe undeva, cine știe dacă în lumea asta. Mă întreb dacă ne văd, dacă ne aud, ne simt lângă ei sau trăiesc într-o altă dimensiune.
Incantațiile lor sinistre, jelite, tămâia lor arsă și bolul de lut, mirosurile de frunze aromate, flori, parfum ars, fum de santal sau alte ofrande aduse zeilor, îți pătrund prin toate simțurile în așa fel încât, chiar dacă ai vrea, n-ai putea să le uiți vreodată.
E ora amiezii. „Cerșetorii sfinți“ se adună pe platforma din fața gatului principal închinat celor doi zei uriași pictați pe stâlpii care susțin templul lor: Shiva și Annapurna. E un timp special când săracii templelor își întind fiecare vasul purtat zilnic în traista lor de pânză veche trecută peste umăr, la vederea trecătorilor. Fiecare își știe locul, vecinul din stânga, din dreapta. E o ordine neînțeleasă de ochiul obișnuit. Iată-i pe toți așezați în poziția lor de lotus; cu picioarele sub ei, cu blidul dinainte, cu mâinile împreunate așteptând răbdători, calmi, parcă indiferenți, să-și primească porția de mâncare. Doi „albi“, probabil soț și soție, se apleacă peste farfuria fiecăruia să toarne polonicul plin de dhal (linte fiartă), trei puri (un fel de gogoși fără zahăr prăjite în ulei de muștar) și un sos de fructe.
Bătrânul shadu din fața mea își toarnă grijuliu, cu mâna stângă, jumătate de pumn de apă, pe cealaltă mână pregătind-o pentru a se servi cu ea direct din vas. Unul dintre „mai marii templului“ ridică glasul deasupra tuturor. Se face auzit pentru toată mulțimea care așteaptă supusă intervenția lui sacră. Își ridică mâinile spre cer. Este o rugăciune în incantații prelungite, repetate de enoriași în cor. Apoi iată-i mâncând deodată, parcă în același ritm. Unii rup bucățile de puri în părți mai mici. O fetiță de vreo zece–doisprezece ani, încercată de foame, se repede la sosul ispititor savurându-l uns pe porțiile de turtă rupte prea mari parcă pentru gura ei.
Cine mai aude muzica dată la maxim din templu! Sau strigătele vânzătorilor ambulanți, la a căror insistență cedezi, împotrivindu-te să te mai lași ispitit de fleacuri.
Un băiat de vreo treisprezece–paisprezece ani insistă să-i cumpăr vederile. Are un teanc. Le ține cu ambele mâini. Doar pentru moment și-a desprins mâna dreaptă să mă poate trage cu insistență de mânecă.
— Aie, doar trei rupii pentru fiecare!, și-mi întinde pe rând câteva, sub ochii mei. Nu ne înțelegeam la preț. Cer să-mi dea zece cu câte două rupii, convinsă fiind că ilustratele-s prea vechi ca să le vândă cu trei. Dar, deja a renunțat dezamăgit. Îl aud multă vreme îndepărtându-se în spatele meu cu o voce hotărâta dar și cu o tristețe remarcabilă. Cine știe câți copii nu așa-și câștigă puținele rupii atât de necesare să-și târâie viața de pe o zi pe alta, fie și pe „sfintele trepte“ ale zeului luminat Shiva!
Vacile dorm tolănite printre vizitatori. Unele chiar au ocupat locurile de închinare ale credincioșilor. Sub umbrelele mari de paie, pe platformele din lemn, stau doi shadu care-și vopsesc toiegele-n culori amorțite de mirosuri, esențe, fum, amestecuri numai de ei știute. Vacile și închinătorii; o comuniune omogenă găsită numai în India. Este ușor să-ți amintești de statutul acestor animale. Cel de „prințese“, de „regine mame“, de „zeițe“ întruchipate-n sfințenie. Și de reîncarnarea femeilor, prea bune să fie doar atât pe pământul acesta. Azi le văd în „locul sfânt“ unde-și vor găsi, poate, chiar și moartea din pricina vârstei, tot pe aceste trepte sacre.
Un cerșetor vine grăbit spre mine. Ambele picioare îi sunt bandajate. Încheieturile înfășurate în tifonul pătat de sânge, puroi, mizerie, dezvăluie clar existența leprei, crunta boală care desfigurează trupurile bolnavilor abandonați pe străzile Indiei.
— Dumnezeul meu să te binecuvânteze… Nimeni nu mă ajută; îl aud fără să-i pot privi fața, cu un glas grav, nadir, hotărât, într-o engleză ușor înțeleasă accentuând cu asta mai mult contrastul dintre interiorul și exteriorul lui. Mă cutremur… Oare despre ce Dumnezeu vorbește? Cine-i dumnezeul lui care să mă binecuvânteze? Probabil pentru el este dumnezeul albilor. Pe ei îi văd ca turiști pe aici, sau că vin în pelerinaj, găsind o ocazie bună în cerșetori să le dea ceva care să-i ajute pe ei înșiși în iluminarea căutată-n țara lui Buda. Albii, ei sunt darnici, sunt recunoscuți ca dătători, ca bogații „superiori“ căutați de cei care-și târâie soarta dezamăgiți sau împăcați cu ea.
Eu? Îl ocolesc. Îl ignor amintindu-mi de ceea ce pățisem prima dată când pășisem în India. Îndrăznisem să dau câțiva bănuți cerșetorilor (erau șase copii zgribuliți, desculți și murdari) și un pumn de floricele de porumb la fiecare. Groaza? După nici cinci minute zeci de cerșetori ne-au invadat blocându-ne în mijlocul lor, închiși între ei în imposibilitatea de a mai scăpa. Soluția salvatoare ne-a fost taxiul cel mai aproape posibil. Ne-am urcat în el și am pornit oriunde în răcnetele șoferului, strigând spre nasurile turtite de parbrizul „ambasadorului“, încă insistând rugători să le dăm, să le dăm, să le dăm…
Tot aici, femei venite de la sute de kilometri depărtare își găsesc piața profitabilă. Vând suveniruri: brățări, lănțișoare făcute din fructe uscate sau semințe, sau pietre colorate, scoici, flori uscate, inele, bucăți de oase sau cine mai știe ce. Pentru fiecare „produs“ se găsește o explicație îmbietoare, un fel de reclamă: „Sunt fructele preferate ale zeului nu știu care!“ Sau „Sunt oase care vindecă.“ „Brățara aceasta, dacă o porți o lună de zile pe mâna stângă, îți va regla tensiunea arterială“ sau „Crema aceasta este cu apă sfântă din Gange și-ți va face pielea mai albă“, etc… Prețul este negociabil. Calitatea rămâne aceeași. Gustul negustorilor este o artă sau o joacă în același timp, e o distracție, un fel de a fi și atât. Se pare că nimeni nu câștigă și nimeni nu pierde din toată afacerea aceasta. Vânzarea în sine are farmecul ei, are prețul ei numai de negustori știut și înțeles.
Și-i cald… Malurile nude sunt stropite de îmbăierile repetate ale zecilor de mii de închinători care se „purifică“; preludiul rugăciunilor sau exercițiilor de mortificare ale trupului. Femeile fac baie îmbrăcate. Puține sunt cele care îndrăznesc să-și dezbrace bluza acoperindu-se cu sariurile lor bogate-n metri de pânză fără nici o cusătură. Bărbații, probabil în funcție de gradul de sfințenie, își mai păstrează câteva petice de dhoti pe corpurile lor.
Dacă ești „norocos“ poți vedea și procesiunea „Naha Sadhus“, ritual de închinare a tuturor „bărbaților sfinți“ dezbrăcați, „goi-pușcă“ mărșăluind desculți de la treptele templelor până la apă, scufundându-se umili pentru purificarea sufletului.
Tot aici malurile Gangelui găzduiesc zilnic focurile ce ard trupurile aduse pentru incinerare. Noapte și zi, fără încetare, cadavrele se transformă-n cenușă sub privirile bărbaților (numai ei au dreptul de participare la incinerare), rămași parcă imuni față de scena morții. Pe râu sunt aruncate resturile rămase nearse din trupurile „reîncarnate“ în păsări, vaci, maimuțe sau cine știe ce zeu.
Și totuși râul poartă frumusețile lui. O plimbare cu barca pe liniștea apei e ca un vers de poem nescris. De fapt, legendele spun că unul dintre preoții care a locuit într-o colibă pe malurile Gangelui, pe Tulsi Ghat, a scris poemul epic Ramayama, inspirat de șopotul liniștii dezbrăcate între cele două maluri ale apei.
Soarele trece spre vest tăind aproape perpendicular traseul apei. Coboară încet printre clădirile impunătoare ale zecilor de temple. Turnul cu cincisprezece kilograme de aur turnat își strigă închinătorii pentru runda de seară.
Foșnetul vieții e departe de a lua sfârșit până și sub lumina lunii. Cine mai știe și ea ce povești ascunde, ce adevăruri, cât înțeles sau cât neînțeles! Azi e o zi ca oricare alta pentru ei, pentru localnici. Pentru mine va rămâne o carte deschisă din care am citit doar prefața. Cândva vor urma paginile… pe rând.
Scrisoare pentru cei de acasă

Aseară aveam în plan să scriu, dar cum aici se ia foarte des curentul electric, m-am văzut nevoită să-mi amân dorința pentru dimineața asta. M-am trezit devreme. Peste noapte m-am trezit de câteva ori, asta pentru că nu reușesc să ignor zgomotul străzii.
Să spun câte ceva despre mine: sunt în același loc indian, Bihar. Viața mulțimilor este aceeași; o mișuneală fără noimă, fără sens. Mizeria și săracii îmi obosesc sufletul, privirile, gândurile. Praful e oribil. Nu exagerez. După o oră de mers pe „stradă“, te ustură nările neputincioase să-și mai poată îndeplini rolul lor biologic. Scuipatul și urinatul pe oriunde și oricând sunt peste puterea mea de-a înțelege instinctele masculine.
De data asta sunt aici cu Dani si Ioana din Arad. Prima lor impresie? „Nu ne-am putut închipui așa ceva! E peste puterea noastră de-a înțelege.“ Încă nu au trecut perioada acomodării, dar fac față destul de promițător. Vor fi mai bine după faza de „hairup“ de care nimeni nu scapă când ajunge în India pentru prima dată.
Sunt încântată de „copiii mei“. Școlile deschise în mahala sunt o promisiune în ceea ce privește investiția noastră pentru a îndrepta viețile micuților. Mă bucur pentru ei. Sunt niște scumpi. Unii au învățat chiar bine să citească, vin mai curați la școală, folosesc săpunul, își taie unghiile, își piaptănă părul… etc. Dacă în România astea sunt obiceiuri normale, obișnuite, aici totul se învață într-un proces, cu greu, cu răbdare, împotriva culturii chiar.
Lucrez mai mult la partea medicală a proiectului. Nu am găsit un medic disponibil să lucreze cu noi, așa că… Îmi lipsește Liana, medicul cu care am lucrat data trecută. Dar, e prezentă într-un fel. Când sunt cazuri dificile pot apela oricând la sfaturile ei.
Locuim într-un apartament închiriat. E bine, ne facem mâncare româneasca. Nu avem șobolani, doar câteva insecte de vreo 3-4 cm ne mai dau târcoale. Le-am venit de hac și lor: pentru că nu avem hinduși în casă, nu ne reținem de la a le întâmpina cu ceva „cretă toxică“, substanță care le întoarce cu burta-n sus, făcându-le inofensive pentru totdeauna. Nu mai spun de țânțari! Moartea lor este sigură. Ne pare rău pentru cei care cred în reîncarnare. Fie cine-o fi în trupurile lor! Nu vreau să ne îmbolnăvim. Alaltăieri seara am vizitat un bolnav de malarie. E groaznic! Mai ales pentru albi, dacă se îmbolnăvesc.
Lepra e la ea acasă. Încă din Delhi ne-au „întâmpinat“ cerșetorii leproși. Þi-e mai mare mila de ei! Îmi amintesc că în 1999 am vizitat o leprozerie. Uh!! Nu vreau să spun ce simți când vezi oameni din care curge efectiv carnea. Le lipsesc degetele, au răni înfioratoare pe față, schimonosiți de „dărnicia“ bolii care sfârtecă din ei zilnic, până la ultima fărâmă de viață!
Mă voi întoarce în România. Până atunci sunt cu ochii ațintiți spre ceea ce am de făcut. „Scopurile divine garantează reușita.“ Îmi amintesc de ceea ce spunea Maica Tereza: „Dumnezeule, ține seama că nu ne înțelegem pe noi înșine, că nu știm ce vrem și că ne despărțim la nesfârșit de ceea ce dorim.“
„Amvonul“ cu ... țânțari

E seară. În India este ceva obișnuit să se întrerupă curentul electric și apa în orice moment. Aici înveți să-I mulțumești Domnului pentru jumătatea de găleată cu apă, când aceasta se oprește în timp ce te speli, gândindu-te că, așa, tot e mai bine decât să nu fi avut deloc. Lumânările trebuie să le ții la îndemnă, iar chibriturile să le găsești chiar și pe întuneric, știindu-le bine locul.
Acum, la ora 20, suntem din nou fără curent electric. În cameră este cald datorită temperaturii din timpul zilei, care se ridică până la 40 de grade celsius. Ce poți să mai faci pe întuneric? Timpul de părtășie stabilit trebuie să fie respectat în orice condiții dacă vrei să nu-ți pierzi sănătatea psihică. Așa că mi-am luat chitara și-am ieșit să cânt afară, doar-doar mă voi bucura de aer mai răcoros. Una din fetele vecine camerei mele, știindu-mi obiceiul de-a cânta la ora aceasta, deja mă aștepta.
Știind că poate să cânte la tobe, i-am adus tamburina să cântăm împreună. Cântece și ritm! Cred că Domnul se bucura cu noi și asculta laudele noastre. „Domnul este bun“ cântam și în maleala, limba indiană vorbită de Sina, vecina mea de companie.
Minute de închinare! E întuneric dar Lumina pătrunde în inimile noastre! E întuneric, dar nu și în suflet! Atmosferă divină! Uităm de noi! Þânțarii s-au adunat roi în jurul nostru. Nu-i băgasem în seamă până nu i-am mai putut suporta. A trebuit să ne întoarcem fiecare în camera ei. A venit, în sfârșit, și curentul electric.
Am văzut că picioarele îmi erau mușcate de țânțari cum nu mi-am putut închipui! Un fior, la gândul transmiterii malariei prin aceste insecte, m-a furnicat prin măduva oaselor. Am văzut mulți bolnavi murind din cauza acestei boli. Săptămâna trecută, una dintre fete era suspectă de malarie.
Din nou îmi privesc picioarele. Ele îmi amintesc de versetul: „Ce frumoase sunt […] picioarele celor ce…“
Zâmbesc. Un alt gând: amvonul din bisericile noastre de acasă. Microfoanele și aerul condiționat. Scaunele confortabile și serviciile divine, pretențios servite! Zâmbesc iar, privind de data asta spre „amvonul“ meu cu țânțari. „Biserica“ în care cânt prin întuneric. Simt aerul greu și uscat din camera care nu m-a lăsat să dorm nici noaptea trecută. Totuși… „ce frumoase sunt picioarele“ mele acum, aici, fie ele și înțepate de țânțari, când știu că am venit să vestesc Pacea, Libertatea, Mântuirea indienilor!
Azi, să fie oare vremea ta, când să-ți privești picioarele și amvonul de unde predici?
Viața ta, o predică

Cea mai eficientă predică este cea pe care o trăiești“, sunt cuvintele care mi-au rămas în minte ca un ecou toată ziua. De dimineața luasem parte la o oră specială de rugăciune cu participanții la conferința adresată celor care se ocupă de înființarea de noi biserici. Mesajul unuia dintre americanii care au conferențiat mi-a reamintit maxima: „Faptele tale vorbesc mai tare decât vorbele tale.“
Noi predicăm zilnic Evanghelia. Nu există „TÃCERE“ în viața de creștin. Predicăm zilnic acolo unde suntem. Se spune: „creștinismul este ca râia“, se ia, se prinde de cel de lângă tine. Sau măcar trebuie să-l facă să se „scarpine“.
E după-amiaza. Oamenii, obosiți de soarele prea arzător la ora aceasta, își caută adăpost la umbră, servindu-și ceaiul fierbinte. Eu, împreună cu Mariana am plecat la bancă să schimbăm 200$. E întotdeauna un chin să circuli cu oto-riksha pe străzile Patnei. Praful, căldura, zgomotul asurzitor al străzii, țipetele, neîntemeiate de cele mai multe ori, sunt consumatori fideli ai energiilor personale. După aproape jumătate de oră, deloc confortabilă, clădirea instituției ne înviorează puțin cu unda de răcoare din interior. Totuși, mizeria este la ea acasă. Pereții sunt scuipați cu tutun mestecat, un obicei specific indienilor. Urmele roșii-sângerii, rămase ca „zugrăveala“ pe pereți, te determină să te grăbești, ferindu-ți privirile cât poți de mult.
La biroul de schimb valutar, aceleași formalități: pașaportul, viza, data expirării, datele personale, adresa din România, adresa locală și întrebări în plus, toate fără grabă și plictisitor, chiar cu atâta așteptare. În sfârșit, mi se dă tăblița cu numărul care urmează să-l predau cu un etaj mai jos, de unde urmează să ridic banii.
Cobor scările îndreptându-mă spre biroul indicat. Nimeni. Casierul este plecat să mănânce, îmi explică un om de serviciu, ducându-și mâna repetat la gură, gesticulând să mă convingă că este la masă. Nu ne rămâne decât să așteptăm.
Casierul s-a așezat fără gând de scuze pentru întârziere. Mai întâi și-a deschis vasul din plastic să-și clătească gura înaintea noastră, bând leneș, repetat, apa tulburie. După cel din fața mea care aștepta la rând, dau și eu tăblița cu numărul cerut. O ștampilă, pusă cu zgomotul unui pocnet de ciocan, îmi dă dreptul să-mi iau banii, numărați de către persoana așteptată. Îmi arată o foaie pe care era scrisă suma de 14.355Rs. Îmi întinde bancnotele legate, specificând suma.
Ceva nu e in regulă. Mi s-a dat mai mult decât calculasem. Nelămurită, cer să văd foaia cu datele scrise. Citesc 300$… Descumpănită, am luat banii îndreptându-mă spre ușa de ieșire. Mariana mă urmează bucuroasă că-n sfârșit s-a terminat așteptarea, ținând să-mi facă remarca:
— Ai avut trei sute de dolari. Am văzut că i-a numărat de două ori.
Acum sunt și mai confuză. Totuși știam bancnotele, câte și ce valoare au avut fiecare. Recalculez. Nu, nu putea fi atât! Trebuie să fie o greșeală. După minute de cumpănă, în timp ce căutam în zadar un internet deschis, decid să ne întoarcem la bancă. Obiceiul celui care completează formularele este să fixeze banii primiți în colțul superior al paginii pe care sunt notate seria și numărul fiecărei bancnote.
Ajunse în fața omului cunoscut, acesta ne privește suspicios. Mă grăbesc să-i explic:
— Vreau să văd banii pe care vi i-am dat.
— Ce s-a întâmplat? mă întreabă răstit, în timp ce se apleca peste teancul de hârtii, răsfoindu-le să-mi caute formularul.
— Cred că s-a făcut o greșeală… Următorul este al meu, îl ajut recunoscând paginile completate cu puțin timp înainte.
În colțul de sus, așa cum mă așteptam, erau banii prinși cu o clemă. I-am numărat împreună, răsfirând cele șapte bancnote pe birou; două de 50$ și cinci de 20$. Cel din fața noastră își dă seama de greșeala făcută.
— Oooooo! îl aud, oftând sub ochii celor care se adunaseră gură-cască să vadă ce se întâmplă.
Unii cer explicații. Înțeleg situația deloc plăcută a celui care se simțea vinovat și, vrând să-i salvez stângăcia, îl ajut:
— Cred că este cel mai bine să vă mai dau o sută de dolari. Așa nu ar trebui să corectați atâtea cifre.
Omul privea neputincios peste pagini.
— Dar, îmi pare rău, nu mai avem la noi dolari.
În fine, am ales soluția să mă întorc acasă după cei 100$, lăsându-i în schimb banii primiți în plus. Un drum de întoarcere și reîntoarcere în aceleași condiții. Mi-am anulat întâlnirea pentru conferință, dar știam că fac ceea ce trebuie să fac. Se merita, la gândul că voi avea posibilitatea să mă laud cu Dumnezeul meu. M-am rugat aproape tot drumul pentru cel ce greșise. „Doamne, fă ca acest om să Te cunoască pe Tine. Să creadă în ceea ce faci Tu.“
Cu jumătate de oră înaintea închiderii, în timp ce personalul unității pleca de la schimbul de dimineața, am intrat în același birou, gâfâind după graba și căldura prea mare pentru mine. Eram așteptată, dar se pare că nu era nici o grabă pentru cel care mă privea zâmbind de data asta.
— Vă rog să luați loc. Mi-a arătat amabil un scaun confortabil.
Cineva mi-a adus o ceașcă cu ceai. Cel din fața mea și-a tras scaunul mai aproape, privindu-mă insistent. Nu înceta să-mi mulțumească. Trebuie să recunosc că nu mă simt în largul meu în astfel de situații, dar trebuia să fac față. Aveam prilejul nimerit pentru altceva.
— Isus este Dumnezeul meu. El m-a învățat să fiu onestă. Să fiu corectă este o datorie. Eu nu am făcut altceva decât ceea ce trebuia să fac.
Au fost momente când acest om m-a ascultat cu interes. Și, la urma urmei, trebuia s-o facă. Poate în alte condiții s-ar fi ridicat împotriva mea. Avea libertatea s-o facă. Mărturiseam un Dumnezeu al creștinilor. Mi-a dat adresa insistând să-l contactez dacă am vreo problemă cât voi fi in Patna. Numele lui este Amit.
Rugați-vă împreună cu mine ca sămânța sădită să crească și să aducă rod.
Azi este timpul tău să predici cu viața ta. Faptele tale vor vorbi mai tare decât cuvintele. Fă în așa fel încât ceea ce faci să arate spre Dumnezeul tău.
Dor de cer

Mi-e dor de cer de parcă aș muri,
Mai bine decât să amân plecarea,
Să-mi simt piciorul dezlegat de zi,
De anii ce-mi ascund chemarea.

Mi-e dor să plec de parcă n-aș mai fi
Printre mizerii, spini și ghimpi în cale.
Chiar rănile demult le știu iubi,
Și-a le uita la gândul că pleca-voi.

Mi-e dor, atât mai știu, mai văd,
Atât mai pot să duc în ceasul nopții
Și aș pleca învins de clipa morții,
Dar parcă totuși, aș mai sta.

Să-mi scutur praful de pe talpa roasă,
Să-mi dau și gândul ce-l mai port
Să uit și râsul și necazul
Și-apoi, spre veci, s-o iau din loc.

Mi-e dor de cer și între noi o vorbă
Să fie spusă ca un secret uitat:
Aș mai muri de șapte ori în viață,
CREDINÞÃ am, că cerul mi-a fost dat.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!