Am înghețat în lanțuri și am plâns... în întuneric singur. Și vântul printre gratii a-nghețat și-atunci am sărutat tărâna. Din praf eu am creeat femeia și am mușcat, am sărutat... din pulbere de piatră- un gust amar. Am ars în piept, în suflet iar cenușa mi-a acoperit picioarele-nghețate. Zidurile și locurile-ntunecate de pustiul asurzitor trezesc în om vocea ce-și cântă melancolia sub căldura cuvintelor, vorbesc și tac și sperii singurătatea grea iar mai apoi in șoaptă sting duhul spre lună plină.
Iar lacătele din milă s-au deschis să lase robul cel dintâi să calce pe urmele de animale flămânde. Cu sete să muști din lemnul verde, să mesteci iarbă crudă, să pui pe palmă gandacul ce nu l-ai mâncat de foame, să simți orizonturi ondulate, vii, cu ceață din apus, atât de deasă-n care mă văd așa cum vreau...
Iar dupa noaptea înghețată să pot să simt atingerea pe frunte și în păr, pe spate- e dimineață și cerșaful mă atinge sub adieri de vânt... tresar... geamul e deschis și frunze moarte sunt în cameră.