20 de metri mă despart de eliberare. De eliberare sau de nimic, pentru ca nu știu ce va fi după. O scot pe ultima din pachet și o aprind.Vântul îmi bate in față. Închid ochii și trag primul fum din țigare. Nu simt o plăcere deosebită în momentul în care fumez însă simt nevoia să-mi limpezesc mintea. Ce prostie din partea mea! Ce cuvinte goale.Ce stereotip.Parcă aș fi într-o telenovelă ieftină.(iarăși pleonasm !). Paradoxul limbajului de lemn e însăși expresia”limbaj de lemn”.Mașinile din parcare se văd micuțe de la înălțimea asta în lumina palidă a felinarelor cu bec neon. Simt particulele de fum cum îmi pătrund în plămâni, iritându-mi căile respiratorii și vizualizez moleculele de nicotină intrând în fluxul sanguin și dându-mi o falsă stare de liniște. Mai teribilă decât disperarea, ura sau furia este starea în care mă aflu acum. Detașare.....deziluzie......mâhnire. Nu știu cum am ajuns aici pe terasa blocului. Am plecat de acasă trântind ușa în ideea să fumez o țigare să mă calmez, ca să mă întorc cu bateriile încărcate pentru o nouă ceartă, pentru un nou monolog al ei în care eu reprezentam pesona non grata, în care-mi explica cât de inutil sunt eu pentru ea și ca de mult nu-i mai pasă de mine.Aceeași senzație de deja-vu mă încearcă. Văd totul ca într-un ecran de cinema, scenă cu scenă, de la momentul în care s-a îndepărtat de mine și până acum.Revăd aceleași discuții fără cap și fără coadă, aceleași reproșuri, aceleași facturi neplătite și salarii planificate cu luni de zile înainte. Mă uit la ea și nu o mai cunosc. Nu mai cunosc persoana alături de care am jurat să ne iubim și să ne respectăm.....până când moartea ne va despărți.
O să le fie bine într-un fel sau altul. Nu o să fie nici primul și nici ultimul copil care nu a apucat să-și cunoască bine tatăl......Toate aceste flashuri le am între două fumuri consecutive de tigare.Picioarele mi se leagănă în gol și senzația de amețeală și de frică pe care o aveam de obicei la înălțime a dispărut. Probabil se alflă undeva departe mie, alături de pofta mea de viață și de optimism.Banalitatea ne dă naștere și tot ea ne ucide. Muchea de cuțit pe care trebuie să mergem e așa de îngustă și tăioasă.Toate complexele, frustrările și spaimele ancestrale m-au părăsit și ele. În locul lor e o senzeție de detașare amară. Al treilea fum de țigare îl scot instictiv pe nas.Au mai trecut cateva secunde. Dacă stau să mă gândesc bine, am avut de toate.
M-am bucurat de micile banalități ale copilăriei, de banalitățile erotice ale vieții de liceu și facultate, de banalitatea cotidiană cu carte de muncă......Am văzut banalitățile de la noi și din alte țări......Am culminat cu banalitatea cea mai sacră, cum spunea un cântec....Mi-am ținut viitorul în brațe și l-am legănat. M-am uitat în ochii lui și i-am dorit să aibă un pic mai mult noroc decât mine. Practic mai mult decât atât ar fi umplutură. Nu o să mă mai întorc.Nu mai am putere.Am cedat psihic, dar într-un mod atât de ciudat și detașat. Scutur scrumul și îl urmăresc cu privirea câteva etaje , până se contopește cu noaptea. În scurt timp o să-l urmez și eu și toate astea vor fi o filă prăfuită dintr-unul din milioanele de albumuri care coexistă.Mai trag un fum și constat că țigarea e la jumătate. Mă întristez. Câtă filozofie de 2 bani arsă o dată cu scrumul.Ajunge o jumătate de țigare ca să-mi amintesc ce a fost și ce este.Îmi propun ca jumătatea care a rămas să o fumez gândindu-mă la ce putea fi. Stop cadru.Lumina gri este înlocuită de o lumină albastră. Aceleași sentimente inversate. Nu detașare ci implicare, nu dezluzie ci împlinire , nu mâhnire ci bucurie. Negativul devine pozitiv și griul dispare.
Încă două fumuri și mă văd trecând la o distanță de mii de kilometri de starea în care am ajuns. Încă unul și îmi văd viața din momentul ăsta și până peste ani de zile. Îmi explic sentimentele așa cum voiam și trebuiau să fie.Mă văd alături de alegerea mea, îmi văd cel mai ascuns vis împlinindu-se, văd cum încărunțim împreună.Aș vrea ca țigara asta să nu se mai termine niciodată. Mă fac că nu simt arsura scrumului încins cum se apropie vertiginos de filtru și inhalez încă o doză de reverie.Văd viitorul meu, cum la rândul lui își leagănă viitorul în brațe alături de alegerea lui.Duc țigarea la buze știind că este ultimul fum.Sper că el va înțelege și va avea mai mult noroc.
Apuc mucul de țigare între degetul mare și mijlociu și cu un bobârnac îl proiectez către parcare. Constat că plutesc și eu o dată cu el spre aceeași destinație. Timpul se dilată în jurul meu.Mai am multe de visat până voi ajunge jos.