Si m-a uitat

Si il vad. Tresar. Merge cu mainile adanc infundate in buzunare, grabit, fara a privi in urma, fara a-mi arunca macar o fugara privire. Constat cu uimire ca nu ma doare indiferenta lui si nici macar nepasarea mea. Ma simt uitata, uitata de mine insami si de el si incerc un sentiment ciudat de liniste, de pace launtrica cu atat mai adanca, cu atat mai de necrezut.
Sa fie acesta omul pe care l-am iubit atat de mult si caruia i-am daruit partea mea de fericire? Sa fiu eu aceea ce-l priveste linistita acum, cand merg cu putin in urma lui? Si totusi imi dau seama ca iubesc totul la el. Inca. Mersul usor leganat, mainile fine, ca de fata, stranse pe langa corp, gura mica, senzuala, ce-mi aminteste mii de sarutari patimase... Imi pare, Doamne! , atat de familiar inca, desi nu l-am vazut de ani de zile.
Noptile reci mi-l aduceau in suflet si amintirile le veneau in ajutor, aducand cu ele toata dragostea din lume, toata fericirea, toata durerea si suspinele... Si disperarea unui suflet ascuns de lume, ascuns de el insusi, de teama de a nu simti ceva...

Dar m-a uitat. Si noptile reci si visurile noastre, suspinele si imbratisarile, si trecutul si viitorul le dau inapoi, lui, fara sa-mi fie teama ca si-ar putea aminti. M-a uitat si, Multumescu-ti, Doamne, ca nu ma doare ! Ca nu mai pot iubi, ca nu-mi mai pot mutila sufletul asta ros de prea multa amaraciune...

08.05.2002