De cîte ori nu mai ai iluzii, este ca și cum ai fi servit de oglindă toaletei intime a vieții. - Mister mai înduioșător ca în dragostea de viață nu există; ea singură calcă peste toate evidențele. Trebuie să nu mai aparții deloc lumii ca viața să-ți pară un absolut. O perspectivă din cer așa o proiectează.
Iubirea de oameni este boală tonică și în același timp ciudată, fiindcă nu-i sprijinită de nici un element din realitate. Un psiholog iubitor de oameni n-a existat pînă acum și desigur nu va exista niciodată. Cunoașterea nu merge în sensul umanității. - Sînt însă pauze ale lucidității, recreații ale cunoașterii, crize ale ochiului necruțător, care îl pun în situația stranie a iubirii. Atunci ar dori să se întindă în mijlocul străzii, să sărute tălpile muritorilor, să dezlege curelele încălțămintei negustorilor ca și cerșetorilor, să se tîrîie prin toate rănile și însîngerările, să atîrne de privirea criminalului aripi de porumb - să fie ultimul om din dragoste!
Cunoașterea de oameni și dezgustul fac din psiholog, de bine, de rău, o victimă a propriilor lui cadavre. Căci pentru el orice iubire este o ispășire. - Oamenii pe care i-a anulat cunoașterea mor în tine; victimele disprețului tău putrezesc în inima ta. Și întreg acest cimitir care prinde viață în delirul de dragoste, în spasmele ispășirii tale!
După ce ți-ai dat seama că oamenii nu-ți pot oferi nimic și continui totuși a-i întîlni, este ca și cum ai fi lichidat cu orice superstiție, dar mai crezi în fantome. Dumnezeu, pentru a obliga pe singuratici la lașitate, a creat zîmbetul, anemic și aerian la fecioare, concret și imediat la femei pierdute, înduioșător la bătrîni și irezistibil la muribunzi. De altfel, nimic nu dovedește mai mult că oamenii-s muritori ca zîmbetul, expresie a echivocului sfîșietor al vremelniciei. De cîte ori zîmbim, nu este ca la o ultimă întîlnire, și nu-i zîmbetul testamentul aromat al individului? Lumina tremurătoare a obrazului și a buzelor, umiditatea solemnă a ochilor transformă viața într-un port, în care vapoarele pleacă în larg fără destinație, transportînd nu oameni, ci despărțiri. Și viața ce-i, dacă nu locul despărțirilor?
De cîte ori mă înduioșează un zîmbet, mă îndepărtez cu o povară de ireparabil, căci nimic nu descoperă mai înfiorător ruina care așteaptă omul ca acest simbol aparent de fericire și care exprimă mai crud unei inimi desfrunzite freamătul de vremelnicie al vieții, decît horcăitul clasic al sfîrșitului. - Și de cîte ori îmi zîmbește cineva, descifrez pe fruntea luminoasă chemarea sfîșietoare: „Apropie-te, vezi prea bine că și eu sînt muritor!“ - Sau cînd ochii mi s-au întunecat de noaptea mea, glasul zîmbetului îmi flutură pe lîngă urechi avide de implacabil: „Privește-mă, este pentru ultima oară!“
..Acea teamă de plictiseală ce nu poate fi asemuită cu nimic... Un rău ciudat încălzește sîngele și prevestește golul surd ce te macină apoi, în ceasuri fără nume. Se apropie Urîtul, fiere a timpului turnată în vine. Și teama ce te învăluie cere fuga. Așa începi să nu mai ai pace în nici un loc.
Neajunsurile acestei lumi trebuie trăite pînă la teologie și diabolism. În nici un fel să nu rămînem la stadiul sentimentelor. Totul trebuie raportat la Dumnezeu și la diavol în același timp.
...Omul e un naufragiat al Absolutului. Nu se poate înălța în acesta. Doar să se înece. Și nimic nu-l îneacă mai adînc în el decît marile oboseli, acele oboseli care deschid spațiul într-un căscat al infinitului și-al plictiselii.