poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Publicitate Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor




Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1372 .



Încercarea de a fi infantil
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [dead_v0ice ]

2009-04-26  |     | 



Îmi doresc zăpada.
Îmi doresc peisajul veșnic al unei ierni cu deficitul de căldură, cu inevitabilul alb nefamiliar și utopia dorințelor infantile către primăvara.
Îmi doresc zăpada.
O vreau aici, afară,în covorul ce acoperă ghioceii, ce nu-i permite pământului să respire, dar nu acolo. Nu acolo unde este ea, nu în ochii tăi, nu în cuvintele tale, nu în eleganța ta ucigătoare și nu înăuntru.
Știi, urăsc gheața ce-ți constituie întregul. Ce ți-a pătruns în oase, ce-ți adie din privire.
Urăsc griul acela rece, străin, iernatic din ochii tăi. Urăsc această culoare a ploii, a asfaltului ce se aruncă cu disperarea unui sinucigaș sub cauciucurile mașinii mele, a costumelor fraierilor ce îi voi vedea în curand asupra florilor de trandafir pe jumătate ofilit de la căldura inutilă a verii în care pare că și cerul ăla se topește.
Urăsc ceea ce încerci mereu să desenezi pe pielea albă a feței tale, expresia aia a nimicului, a nepăsării și a superiorității. Urăsc suprafața netedă și neagră a părului ce-ți alunecă pe obrajii palizi, fractura aeriană a buzei tale superioare, galbenul ce-ți acoperă pielea în lumina unei singure lumânări și siluetul atât de depărtat din visele mele, acompaniat mereu de acordurile condoleanței a chitarei acustice sau a vioarei din școala noastră de muzică clasică.
Urăsc timbrul vocii tale ce nu tremură niciodată și care nu mă urmărește nici acum, chiar dacă nu faceai înainte parte din zilele mele.
Urăsc umbra de la bluza ta albă și dantelată facută în Italia de către cineva ce nu dormea cu nopțile pentru a face cât mai fină croitura, care cade pe gâtul tău. Urăsc degetele tale lungi și subțiri cu care închei aceeași bluză și cu care îndepărtezi o șuviță neagră și cu care întorci pagina îngălbenită de timp a unei cărți ce o urăsc cu aceeași putere.
Urăsc surâsul de pe buzele tale care ți-a fost dăruit de niște oameni ce te numeau un mic prinț și care te-au făcut prizonierul propriei boli și sclavul propriei minciuni și propriilor sentimente superficiale, turnate zilnic în propria viață falsă.
Urăsc privirile tale pline de râs sarcastic și dorință de răzbunare pentru nimic, ce nu mi-au fost adresate niciodată și recunoștința inexistentă pentru momente din nou utopice și prea amar de dulci care nu s-au atins nici de inconștientul meu și care nu mi-au aparținut.
Urăsc resemnarea ce te înconjoară, resemnarea cu faptul că casa ți-a fost distrusă de cadavrele unor dorințe și sperări neîmplinite și de atunci vântul dureros de rece trebuie să-ți sufle în față iar soarele să încălzească locul de lângă tine, sistemul tău de coordonate personale nu are raza mai mare de un metru sau un milimetru.
Urăsc ideile tale de un teatru de păpuși stricate în care poți propune doar rolul unei prefăcătorii de dragoste sau prietenie pe care nu le-ai simțit niciodată și care îți sunt la fel de străine ca carnea însângerată a unei balene ce va fi servită ca prânz oamenilor din iglu.
Urăsc că guști viața bând din cupe de cristal umplute cu dezamăgiri topite ca iadul în vin franțuzesc și mâncând cu instrumente din metal ce seamană cu aurul, acoperite de pietre ce seamănă cu diamantele, componența cărora este nefericirea străină. Pentru că nu ai simțit niciodată fericirea și nu știi cum e contrariul ei.
Urăsc că nu am putut să-ți aparțin ieri și nu vom avea ce să ne aducem aminte mâine, pentru că fiecare pas făcut ne ducea în direcții opuse, iar fiecare fulg de nea ce se oglindea în surul ochilor tăi se pierde în prăpastia neagră dintre acele direcții.
Urăsc că singurul lucru pe care îl cereai de la viață era doar posibilitatea de a respira și sensurile tale contrarii nu le puteai înțelege nici măcar tu, cu toată firea ta înghețată. Urăsc că nu îmi vei zice niciodată adio pentru ca nu ai vrut să auzi niciodată salutările mele.
Urăsc că câteodată par să aud tânjirile tale mute care seamană cu crăpătura mătasei hainelor din garderoba ta.
Urăsc că nu pot să-ți dau picăturile ploii ce le-am prins în palme ție, chiar dacă nu le vrei.
Urăsc că nu suntem în lumea în care am putea număra norii și colecționa scoici împreună, pe care să le punem pe rafturile dulapului comun sau în care am putea prinde împreună razele de soare.
Urăsc că singurătatea pe care aș vrea cu disperare să mi-o iau mie te biciuiește încontinuu.
Habar nu ai cât de mult te urăsc.

Și cel mai mult urăsc că nu îmi vei mai putea întoarce cuvintele înapoi, chiar dacă nu ai vrea. Ai început să colecționezi scoicile și să numeri norii.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei și culturii. Scrie și savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică și concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare și confidențialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!