Shoah – Drama unor suflete(Hendel©)

Rememorez. Imi privesc din nou, cu nostalgie dar si furie, numarul. Numarul care mi-a fost dat sa il port, precum i-a fost dat nazariteanului sa poarte crucea. Mainile imi sunt reci, doar numarul acela imi mai arde in vene. Am fost la Auschwitz. Dupa 30 de ani, inca imi mai aduc aminte, amanuntit si trist, de calvarul prin care am trecut timp de un an, in acel iad. Acum, cand spun Auschwitz, imi ingheata sangele in vene, imi ingheata inima, zdrobita de atata durere...mi-am pierdut fiul, pe micutul meu Noam, pentru care am luptat si in clipa in care un ofiter SS mi l-a smuls nemilos din brate. Mi-am pierdut sotul, parintii, insa nu si increderea in umanitate. Mi-a fost dat sa indur mult...dar pentru ce ?
Eram evreica si o puteam spune cu mandrie. Acum, in prezent, sunt doar o masca, a ceea ce am fost odata. Totul a inceput intr-o zi, o zi sumbra, o inmormantare fara cortegiu, mergeam calmi si nestiutori catre moarte. Nemtii ne-au luat, ne-au lovit, ne-au manat de parca am fi fost niste animale mizere, ne-au incarcat in acele vagoane, ca niste sicrie iar eu...n-am apucat sa-mi linistesc sufletul. "E doar un joc, Noam." "Nu mai plange, Noam, o sa ne duca undeva unde o sa fim liberi" "Noam, mama e aici, cu tine" ....nici macar fiul meu nu ma mai credea. Nici eu nu mai credeam ce vroiam sa cred. Am avut stupoarea de a-mi vedea parintii, printre zecile de evrei condamnati. "Mama, ce ti-au facut ?" "Tata, de ce te-au luat si pe tine? " . Nu imi raspundeau. Nu ma vedeau si nici nu ma simteau. Prea multe lacrimi…nimeni nu vedea pe nimeni.. Iar eu, umilita si confuza, il tineam la piept pe Noam, micul meu Noam, in ochii caruia se citea nedumerire, fericire, tristete...plangea, era agitat, avea febra. L-am linistit, cu o dragoste materna monotona, spunandu-i ca nu se va intampla nimic. Copiii cereau apa, iar glasurile lor imi patrundeau in suflet, in cel mai adanc punct al gandirii mele . Iar ei mureau, mureau unul dupa altul. Mamele inchideau pleoapele copiilor, copiii isi vegheau parintii in agonie, imnul funebru ne inunda incet, iar noi mergeam, mergeam in continuare...catre nicaieri.
Dupa 2 zile de calatorie neintrerupta, deja un sfert din cei 100 de evrei din compartimentul nostru, murisera. Mirosea a moarte. Nu mai suportam plansetele, urletele, strigatele, aceleasi strigate:" Apa !! Apa !! "Iar acei nenorociti ne-au dat doar 4 litri de apa. Cat putea sa insemne 4 litri de apa infecta, mizera, pentru aproape 70 de suflete insetate? Era o adevarata scena de lupta pentru lichidul vital. Nu am apucat nici macar o picatura. Nici macar Noam, ai carui ochi erau atat de insetati, avea buzele atat de uscate, insa nu am putut decat sa il incurajez, sa aiba rabdare, pentru ca in curand calatoria noastra o sa se termine, si o sa fim liberi. Chiar liberi ?
Nu a fost asa.
Am ajuns intr-un loc sinistru. Ospiciu ? Inchisoare ? Nu puteam sa imi dau seama. Ne imprajmuia un gard imens de sarma ghimpata. Era sinistru. Eram inconjurati de nemti, cu armele lor, cu cainii lor, cu victimele lor.
Eram confuza. Ce o sa se intample cu noi ?
N-am auzit decat racnete "stehen bleiben ! " , "weiter gehen !", plansete, urlete chiar. Nu pot sa explic sentimentul meu. La poarta acelui LAGAR se aflau femei, femei rase pe cap si imbracate in zdrente, care cereau o coaja de paine si apa sa-si astupe foamea. Nu mi-a venit sa cred cum aratau acele femei. Eram sigura ca si eu o sa am aceiasi soarta. Insa nu m-am panicat pentru mine, ci pentru fiul meu. El merita sa traiasca. Nu eu. De ce tocmai eu sa traiesc intr-o viata care urma sa nu-si mai merite numele ?
A inceput selectia. Stiam deja ce ne asteapta. Intuiam. Copiii si batranii vor fi probabil protejati, iar noi...
"Iisus o sa vina sa va ia ! Evrei blestemati ! Nu faceti decat sa sugeti sangele crestinilor ! Blestematilor " - urla un comandat SS, aratand cu degetul catre cosurile crematoriului. Eram ingroziti. "Mama, ce se intampla ?" m-a intrebat Noam. Nu i-am raspuns nimic.Ochii mei cercetau lumea din jur. Eram 2000 de evrei in total. Din toate zonele Europei, isi asteptau moartea fara sa stie. Copiii si batranii trebuiau sa se retraga in stanga. Nu imi venea sa cred. Aveau sa mi ia copilul. O femeie evreica, tinand in mana un bebelus de doar 2 luni, i-a zmuls revolverul SS-istului care incerca brutal sa-i ia copilul, si s-a impuscat. SS-istul a lovit-o violent, apoi a impuscat si bebelusul, plangand si trezit fiind din cauza zgomotului de pistol. Dupa ce a impuscat copilul, germanul acela blestemat i-a strivit capul cu picioarele apoi l-a azvarlit departe. Mama mea se uita socata. Pentru un moment si-a pierdut cunostiinta. Pentru un moment mai lung... o pierdeam si pe ea. Un neamt a luat-o, imbrancind-o. Privirea mea se indrepta catre o groapa unde erau aruncati mortii. Unii peste altii, erau devorati de sobolanii mari...probabil acele animale, acele biete animale, erau mai privilegiate decat noi, "blestematii evrei" . Era atat de groaznic.
Trecuse aproape o ora de cand eram acolo, si mi se parea o eternitate. Ma uitam la sotul meu, la ceilalti condamnati, si nu simteam decat dorinta nemtilor de a ne vedea morti. Mi-am zis ca nu are rost sa plang. Plangeam, insa frigul imi inghetase chiar si lacrimile. Nu mai simteam nimic, pentru ca unicul lucru pe care as fi putut sa-l simt acolo, la Auschwitz, ar fi fost durerea.. Il tineam pe Noam strans in brate, sarutandu-l, ca si cum ne-am fi despartit pentru totdeauna. Intr-adevar. Un SS-ist mi l-a luat din brate. M-a lovit cu brutalitate. Nu ma durea atat de tare precum m-a durut sufletul cand mi s-a luat tot ce avem. Mi-a luat copilul, mi-a luat sotul, parintii... mi-a luat tot, pe rand. Am fost pusa in randul celor "apti de munca" .Apoi sa le dam tot ce avem. Absolut tot. Chiar si hainele noastre. Atat de jalnic trebuiau sa ne trateze incat sa defilam asa in fata lor ? SS-istii beti faceau grimase pornografice, jalnice, iar noi, peste 800 de femei, marsaluiam goale in fata lor. A urmat un control medical oribil. Iar acei nemti...nu faceau decat sa ne puna in cele mai oribile ipostaze.
Suferinta noastra era fericirea lor.
Eram oribila. Exact ca acele femei pe care le-am vazut inainte de selectie. Acum eram o adevarata epava: nu aveam par, si eram imbracata in cele mai oribile zdremte.... "Uite cine am ajuns...."
Un neamt nenorocit s-a naspustit asupra mea... acei oameni simteau nevoia de a ne vedea urland de durere in timp ce loviturile lor, a fiecaruia dintre ei, imi despicau incet...carnea, sufletul, viata. Zaceam inconjurata de cadavre mutilate, numarand in soapta loviturile date de catre el. Incercam sa-l implor sa imi crute viata, iar el lovea, cu atat mai tare.... cu atata satisfactie... Ma simteam atat de umilita, atat de pacatoasa...de ce trebuia sa fiu chinuita doar pentru ca ma nascusem EVREICA ? In momentul acela am simtit cum sunt insfacata de doua maini reci, straine, si legata de un stalp. "E randul vostru sa patimiti ca Rastignitul !" Si au inceput sa ma biciuiasca. Credeam ca mor... speram sa mor, pentru ca moartea ar fi fost eliberarea mea. M-au lasat sa zac intr-o balta de sange, printre batrani si copii, unii peste altii, biciuiti. Ma gandeam atunci la fiul meu, Noam. Ce se intamplase cu el ? Avea doar 3 ani! ? Ce se putea intampla ? Privirea mi-a cazut pe darele imense de fum ce veneau din zona crematoriului. Mi-am zis ca nu e posibil ? De ce mi-au fi incinerat fiul ? Acei oameni nu aveau suflet ? Nu, mi-am spus ca nu e posibil.
Ochii mei cercetau in continuare...simt un miros irespirabil, aud strigate, urlete indescriptive, plansete... intr-un minut e tacere... apoi... apoi zeci de morti desfigurati sunt scoti afara.
Fiul meu a fost gazat. Si trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea. Eu traiam. Cu puterile slabite am incercat sa ma tarasc pana la baraca mea, jalnica mea baraca, in care am trait umilita, inghesuita, oribila. Ploua, imi era frig, nu doream decat sa ma intorc in baraca mea, in patul acela mizer, cu scandurile neslefuite. Nu vroiam iar sa ma prinda si sa ma bata, doar pentru ca am vrut sa merg la infirmerie pentru a imi vedea sotul. Sotul meu, Mozes, fusese batut cu o cruzime groaznica. Nu stiu daca mai traia. Asta era tot ce stiam despre el.Nu am simtit cum a trecut timpul. Deja de o saptamana ma aflam la Auschwitz. Am ajuns in jalnicul meu culcus, unde camaradele mele de suferinta incercau sa o resusciteze pe o tanara care tocmai isi dadea sufletul. Cata moarte plutea in jur ! Mirosea a moarte, a cadavre, a mizerie, dar nu ne pasa. Ne bucuram ca apucam ziua de maine...mai exista oare acea zi ?
Incepuse sa nu-mi pese daca ma selectioneaza. Acum imi luam ramas bun de la Mozes prin gardul de sarma care ne despartea. El fusese condamnat la moarte. Ma mai recunostea, asa cum eram. Nu l-am putut atinge, nu i-am putut vorbi. Am soptit vag si ilogic "Mori ? " Si mi-am pierdut pe moment ratiunea. Ma visam intr-un camp cu flori, alergand fericita catre Mozes, cu bratele deschise, iar Noam cantand si razand....Doamne, innebunisem, ce se intampla cu mine ? Chiar mi-a fost luat totul ? Chiar si ratiunea ? Noroc din nou cu cateva femei care m-au ajutat sa imi revin si m-au dus la baraca mea. Mai tarziu vedeam din nou fumul si ceata groasa, flacarile groaznice care ieseau din crematoriu. Acolo era Mozes. Acolo era sotul meu, pe care l-am pierdut, la fel ca si pe fiul meu. Eram atat de singura, atat de jalnica... ma obisnuisem sa fiu lovita si biciuita, ma obisnuisem sa ma infometez si sa traiesc in halul acela. Si totusi, traiam.Ajunsesem tot mai slabita, aveam nevoie de hrana si chiar ajunsesem sa fur. Pentru noi, un cartof, cat de putrezit, era o binecuvantare. Furam, de la sefa baracii. Lucru care din nou, presupunea bataia. Ma hotarasem sa nu mai ies din baraca decat o data pe luna, cand se facea selectia. Zilnic erau impuscati afara aproximativ 100 de oameni, fara motiv. Nu era zi in care sa nu fie arsi minim 500 de oameni. Acest cosmar nu mai avea sfarsit. Incepusem sa ma urasc pe mine insami, pentru ca eram evreica. Vroiam sa platesc eu pentru toate pacatele, pentru ca l-am pierdut pe Noam, pe Mozes si pe altii fii ai lui Abraham, frati evrei, iubiti frati evrei ! Cum puteam sa mor ? Degeaba as fi incercat sa ma electrocutez, sa imi pun capat zilelor... pana la urma fiecare avea sa moara. Toti murim pana la urma.
Dar am rezistat. Am rezistat pana in clipa in care lagarul a fost eliberat de catre rusi. Trecuse un an. Fiecare zi fusese identica cu celelalte. Fiecare chin se repeta zi dupa zi. Imi aduc aminte acea zi fatidica in care am simtit ca ma nasc din nou. Flacarile luminau cerul rosiatic iar noi am fost scoase din lagar si puse sa marsaluim, iar la cea mai mica abatere eram impuscate. Am reusit sa fug, impreuna cu o detinuta, evreica si ea. Era iarna, iar noi eram desculte. Era 3 dimineata si peste 4000 de detinuti se intorceau acasa, unde nimeni nu ii mai astepta. Impropriu spus "acasa" deoarece nemtii ne-au distrus tot. Mi-am spus ca trebuie sa rezist, inca 7-8 ore, pana aveam sa ajung in Cracovia. Camarada mea a murit pe drum. Era mult prea bolnava pentru a putea merge. Si eu simteam cum picioarele mele degerate isi pierdeau controlul. In acea corvoada imensa, multi oamenii cedau si lesinau intre mormanele imense de zapada. Eu am luptat. Am luptat sa ajung pana in Cracovia. Eram intrebata: De unde veniti ? "De la Auschwitz" Cu cata nonsalanta puteai spune...DA, VIN DE LA AUSCHWITZ ! Intr-adevar, ar fi trebuit sa ii multumesc lui Dumnezeu, dar nu am facut-o. M-a pedepsit prea tare, luandu-mi astfel tot ce aveam eu mai drag: familia. Dar eram in viata. Printre singurii din Auschwitz care au reusit sa scape cu viata, din acel iad al violentei.
Plecam din Birkenau, intr-adevar. Lumina flacarilor din lagar devenea tot mai mica, insa lumina care ne calauzea, lumina divina, devenea tot mai mare, ne calauzea, sa ne intoarcem, asa cum eram - mizerabili, slabi, jalnici - intr-o lume mai buna, mai pustie, insa feriti de-acum inainte de acei blestemati "oameni ai lui Hitler"






[pentru toti copiii Europei din care s-au hranit nemilosii nazisti]