atâta timp cât am să-ţi accept culoarea ochilor
rotindu-se la fiecare geamăt
deasupra noastră să nu curgă cerul ăsta în pante
să n-am motiv să mă prăbuşesc în altă lume
nimic nu-i imposibil.

nici măcar zidurile n-ar rezista să nu se sfărâme
implorând măcar o dată în viaţă
linişte în haos
sau atât de aproape de mine
aş trage clopotele să se audă până-n Laos
să se dărâme templele a minciună
din bătaie de joc m-aş umili pe străzile tale
nimic nu-i imposibil.

adică de ce să nu-ţi vopsesc unghiile cu limba
când ne vom plimba prin pădure
să se mire păsările cu ochi binoclu
când te voi acoperi cu iarbă
să se întrebe pământul cu limba scoasă
dacă nu cumva am orbit de tot
îmbrăţişând fantome
aici la mine sunt numai statui
nimic nu-i imposibil.

mi-ai spus că nici o realitate nu-i corectă
atâta timp cât nu o putem modifica
te smulg din minte râzând ironic
pictându-te beat de culori pe acoperişul oraşului meu
acolo unde nu există decât un singur adevăr
pe care îl strig încă atât de nebun de tine
din păcate... nimic nu-i imposibil.