am încuiat uşa de la intrare
dar luna se strecoară printre porii lemnoşi
lăţindu-se apoi pe parchet ca o pată de muselină
şi totul curge din gogoaşa împărătească a norilor
în seva de argint a mesteacănului
purtând încă pe scoarţă amprentele tale
bulbi selenari ce până nu de mult
înfloreau din pântecul Căii Lactee
genom de vegetală lumină
aruncând în ferestră cu stele
pentru dragostea noastră

acum cerul coboară în inima frunzelor
fără tine cuvântul nu-i decât
un cosaş rătăcit în părul unei femei
poem rămas printre ierburi înalte
în ultima lună de vară
şi păsări cu pene lila îmi fac semne de la ocean

noi subţiem tastatura
fiecare la câte un capăt de lume
răsucind în inimi fusul orar al unei iubiri
ce încă se scrie pe sine
umplem spaţii goale cu fum de ţigară
strângând la piept zilele ca pe o pânză a Penelopei
în care absenţa are azi chipul tău
arpegiu de noiembrie răsfirat printre degete
cînd duhul toamnei se aşterne în lemnul oboiului
şi acesta e cântecul depărtărilor ce se adună în noi
ori poate doar o altă formă de a fi împreună
aşa cum îmi spuneai înainte să pleci